Ion - Relatia intre doua personaje

Ion  - Relatia intre doua personaje

Liviu Rebreanu

                Se stie ca, in textul epic personajele sunt purtatoarele de semnificatie ale mesajului transmis prin discursul narativ. Ele sunt rotitele care pun in miscare mecanismul universului fictional. In literatura cuplurile de personaje au devenit celebre, iar altele uitate, unele sunt admirate de cititori, in vreme ce altele sunt detestate.

                In cea din urma categorie se incadreaza si cuplul de personaje Ion si Ana, din romanul realist obiectiv „Ion” a lui Liviu Rebreanu aparut in anul 1920.

                Ion, protagonistul romanului, intruchipeaza tipologia tranului sarac nemultumit de propia conditie sciala, pe care vrea sa si-o imbunatateasca. In societatea rurala a satului Pripas, unde conditia sociala a individului este data de numarul de pogoane de pamant detinute, Ion se simte marginalizat social. Si asta datorita faptului ca detinul i-a harazit sa traiasca intr-o familie in care tatal a risipit zestrea sotiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins inca de la scena horei, printr-o secvanta de perspectiva finalista, cand naratorul il surpinde pe Alexandru Glanetasul „abandonat ca un caine la usa bucatariei, sfiindu-se sa se amestece in vorba printre bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situeaza Ana, fica „bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o tinta pentru Ion care profita de nevoia ei de tandrete si de afectiune pentru a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu. Cele doua personaje par sa reitereze destinul parintilor lor a caror casatoriei are la baza acelasi motiv al flacaului sarac si al fetei bogate. Tatal lui Ion s-a casatorit cu Zenobia, o fata cu zestre, pe care ulterior a risipit-o. Tatal Anei, Vasile Baciu, si-a luat o sotie bogata, a pastrat averea, dar si-a pierdut nevasta. Asadar, in acest roman care porpune o viziune traditionala, datele biografice ale celor doua personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atat Ion cat si Ana vor incerca sa forteze limitele destinului astfel sfarsind tragic.

                Din punct de vedere psihologic, atat Ion cat si Ana reprezinta caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion actioneaza obsesiv in dorita lui de a avea cat mai mult pamant, in vreme ce Ana isi doreste obsesiv afectiunea lui Ion. Relatia dintre cele doua personaje este una specifica intre manipulator si manipulat. Ion constientizeaza nevoia fetei de afectiune si recurge la manipulare pentru a-si atinge scopul, acela de a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu. Orbita de dorinta de afectiune si de protectie, Ana se lasa antrenata in jocul malefic a lui Ion.

                Din punct de vedere moral, existenta celor doua personaje este situata inafara sferei eticii. Ion este total imoral, pentru ca recurge la gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul: o lasa insarcinta pe Ana, facand-o de ras in fata satului, impingand-o in cele din urma la spanzuratoare. Ana, la randul ei, poate fi considerata imorala avand in vedere faptul ca a acceptat sa fie partasa la actul erotic inainte de casatorie. Cu toate acestea, cele doua personaje pot fi absolvite partial de vina, daca avem in vedere ca au actionat influentati din exterior. Ion a inceput sa-si puna in aplicare planul de seducere a fetei „bocotanului” in urma unei vorbe aruncate in vant de Titu Herdelea „ daca Vasile Baciu nu vrea sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l obligi sa o faca”. De asemenea, Ana este influentata in gestul ei de catre Ion.

                Relatia dintre cele doua personaje se evidentiaza inca de la scena horei, prezentata inca din expozitiunea romanului. Desi o iubeste pe Florica, Ion alege sa o invite la joc pe Ana. Apoi cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorba singuri, feriti de ochii lumii. Prin stil indirect liber naratorul omniscient patrunde in gandurile protagonistului. Cititorul observa ca Ion nu-si indreapta privirea spre ochii Anei ci ii surpinde doar buzele care se misca lent, dezvelindu-i gingiile trandafirii, cu niste dinti albi ca laptele si cu strungulita la mijloc. Faptul ca privirea Anei nu este inregistrata de protagonist sugereaza faptul ca acesta nu are niciun interes sa cunoasca sufletul femeii. In schimb ii apare in minte imaginea Floricai „cu ochii albastrii ca cerul de primavara”. Aceasta secventa narativa reliefeaza relatia dintre cele doua personaje, faptul ca Ion nu o iubeste pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasa,dar saraca.

                Imediat dupa ce Vasile Baciu afla ca Ana este insarcinata cu Ion o bate si o alunga de acasa. Ajunsa la locuinta Glanetasului, femeia este intampinata de indiferenta lui Ion care continua sa manance, taindu-si tacticos bucatile de mancare. Isi sterge apoi briceagul de pantaloni, ridicandu-si privirea spre pantecele Anei, moment in care afiseaza un zambet de satisfactie. Este constient ca-n pantecele Anei se afla garantul pentru pamanturile lui Vasile Baciu. O trimite apoi pe Ana dupa tatal sau pentru a discuta conditiile de nunta.

                Discursul narativ al romanului dezvolta o tematia rurala, aducand in prim plan problematica pamantului in satul transilvanean, Pripas, de la inceutul sec al XX-lea. In societatea rurala surpinsa de Rebreanu in roman pozitia sociala este data de numarul de loturi de pamant detinute. De asemenea, intemeierea familiilor se realiza pe criterii economice. Astfel, Ion renununta la iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu. Intr-un razboi al orgoliilor masculine, Ana nu este decat o victima a desinului.

                Conflictul principal al romanului este unul exterior si consta in lupta pentru pamant in satul Pripas. Protagonistul este raspunzator pentru toate conflictele majore prezente in text: intre Ion si Simion Lungu, intre Ion si Vasile Baciu, intre Ion si George Bulbuc etc. Modernitatea romanului consta insa in surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat intre cele doua porniri contradictorii: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”.

                Perspectiva narativa obiectiva, cu o vizune „din darat” ii apartine unui narator omniscient, omniprezent si extradiegetic. Acest narator nu idealizeaza personajele, nu intervine in existenta lor, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant, dupa nazuinte si slabiciuni. Omniscineta naratoriala se evidentiaza in scenele de perspectiva finalista. De exemplu, imaginea drumului din incipit prefigureaza traseul existential al protagonsitului, lafel cum imaginea mainilor sale „pline cu lutul cleios ca niste manusi de doliu” avertizeaza asupra sfarsitului sau tragic. De asemenea, imaginea carciumarului spanzurat averizeaza sfarsitul tragic al Anei.

                Modalitatile de caracterizare a celor doua personaje sunt cele consacrate de proza realista: direce si indirecte. In capitolul al doilea naratorul ofera informatii biografice semnificative pentru evolutia ulterioara a celor doi. Despre Ion aflam ca era cel mai bun elev al invatatorului Herdelea, dar ca baiatul a refuzat sa-si continue scoala pe motiv ca „pamantul ii era mai drag ca ochii din cap”. Despre Ana ni se spune ca a ramas orfana de mama, nevoita fiind sa traiasca langa un tata sever si alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a intelege comportamentul obsesiv al celor doua personaje: Ion isi doreste pamant, iar Ana afectiune. Gesturile, faptele, gandurile sau relatia dintre personaje se constitue in adevarate mijloace indirecte de carcaterizare. Pe langa mijloacele consacrate de carcaterizare autorul foloseste si modalitati moderne: monologul interior si situlul indirect liber.

                Sunt de parere ca, prin cele doua personaje, Ion si Ana, Liviu Rebreanu si-a exprimat viziunea traditionala privind relatia omului in raport cu destinul.

                Am in vedere cand afirm aceasta, faptul ca omul traditional crede intr-un destin prestabilit. Incercarea de a forta limitele destinului, de a-l depasii are consecinte tragice. Cele doua personaje au incercat sa atinga fericirea, sa se opuna destinului si de aceea au sfarsit tragic.

                In concluzie, prin Ion si Ana, personaje purtatoare de semnificatie al mesajului transmis prin discursul narativ, scriitorul transilvanean si-a exprimat viziunea asupra unei existente tragice, reseimtindu-se influente ale naturalismului.

Ion - Caracterizarea personajului principal

Ion  - Caracterizarea personajului principal

Liviu Rebreanu

                Se stie ca, in textul epic, personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discursul narativ. Ele sunt rotitele care pun in miscare universul fictional. In literatura, unele personaje au devenit celebre, iar altele detestate sau uitate de cititor. Dintre cele celebre pare sa faca parte si personajul principal din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu.

                In primul rand, discursul narativ al romanului dezvolta, in maniera realista, tematica rurala, particularizata prin problematica pamantului in satul transilvanean, Pripas, de la inceputul secolului al XX-lea. Aceasta tema centrala este dublata de cea a erosului si cea a destinului. In lumea arhaica a satului Pripas, ierarhia sociala este stabilita in functie de numarul de loturi de pamant detinute, adica in functie de avere. Ion devine reprezentativ pentru tipologia taranului sarac, nemultumit de conditia sa sociala, pe care vrea sa si-o depaseasca. Ceea ce il scoate in evidenta este patima sa pentru pamant si mijloacele imorale la care recurge pentru a-l obtine. Astfel, Ion intruchipeaza tipologia parvenitului.

                In al doilea rand, romanul dezvolta un conflict central exterior reprezentat de lupta pentru avere in satul Pripas. Acest conflict principal se particularizeaza prin altele secundare, care il au ca in centru pe protagonist: intre Ion si Vasile Baciu (pentru avere), intre Ion si Geroge Bulbuc, intre Ion si Simion Lungu.

                In aceeasi ordine de idei, perspectiva narativa este obiectiva, cu o viziune „din darat” care-i apartine unui narator omniscient, omniprezent si extra diegetic. Naratorul omniscient nu intervine in destinul personajelor, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant in fucntie de slabiciuni si nazuite. Acesta ii ofera cititorului detalii despre portretul fizic al personajelor, despre biografia lor, despre vestimentatie, dezvaluindu-le totodata si realitatea interioara. Omniscienta naratoriala se remarca prin scene de perspectiva finalista. De exemplu, imaginea drumului care intra si iese din sat, prefigureaza traseul existential al protagonistului „ cu suisuri si coborasuri”, in vreme ce imaginea mainilor sale „pline cu lutul cleios ca niste manusi de doliu” anticipeaza finalul tragic al acestuia.

                Nu in ultimul rand, modalitatile de caracterizare a personajului principal, Ion, sunt cele consacrate de proza realista: directe si indirecte. Astfel, in capitolul al doilea al romanului, naratorul prezinta biografia protagonistului, aflam despre acesta ca a urmat clasele primare in satul Pripas, fiind cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, Pentru ca era „silitor, harnic si cuminte”. Desi dascalul a intervenit pe langa tatal lui Ion  sa-l lase sa urmeze scoala mai departe, baiatul s-a impotrivit, deoarece „pamantul ii era mai drag ca ochii din cap”. Aceste elemente biografice devin semnificative pentru intelegerea psihologiei protagonistului si a evolutiei sale: Ion devine obsedat in dorinta de a obtine si de a avea pamant.

                Din punct de vedere social, Ion este flacaul sarac, in societatea Satului Pripas, in care pozitia sociala este dictata de avere. Ion isi doreste sa-si depaseasca pozitia sociala in care se afla, cea de calic. Se pare ca protagonistul reitereaza destinul tatalui sau, Alexandru Glanetasu, care si-a luat nevasta cu avere pecare, insa, a risipit-o. Destinul lui Ion este prestabilit, ii este dat sa ramana sarac si, de aceea, cand va incerca sa-si depaseasca conditia va sfasi tragic.

                Psihologia personajului principal este dezvaluita prin caracterul slab si prin obsesia care-i dicteaza atat viata, cat si gesturile si atitudinile. Ion este obsesiv in dorinta sa de a avea cat mai mult pamant. Ion isi manifesta caracterul de manipulator, profitand de slabiciunile Anei, punand la cale un plan de seductie pentru a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu.

                Ion are o existenta situata in afara moralitatii. Acesta recurge la gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul, batjocorind-o pe Ana, impingand-o la spanzuratoare. Cu toate acestea, protagonistul poate fi absolvit de vina, avand in vedere ca a fost influentat din exterior, acesta punandus-i in aplicare planul sfatuit fiind de Titu Herdelea.

                O prima secventa narativa, semnificativa pentru relevarea unei trasaturi principale a protagonistului este cand Ion se retrage de la hora, alaturi de Ana pentru a sta de vorba feriti de ochii satului. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect-liber pentru a reda gandurile protagonistului. Astfel acesta priveste lung la buzele Anei care se misca lent, dezvaluindu-i gingiile trandafirii si niste dinti albi ca laptele cu strungulita la mijloc. Ion nu surpinde deloc privirea femeii, ci doar buzele, gura cu care aceasta se va lamenta pana la finalul vietii. In schimb lui Ion ii vine in minte imaginea zambetului cald al Floricai. Daca protagonistul mai are vreun dubiu asupra propriilor sentimente, cititorului ii devine clar ca Ion o iubeste pe Florica si nu pe Ana.

                O a doua secventa reprezentativa pentru relevare unei trsaturi principale a personajului principal este cea care prezinta nunta lui Ion cu Ana. Mai intai, nunta este zugravita in maniera traditioanal, dupa tipicul nuntilor taranesti. Ospatul dureaza trei zile si sunt prezentati calaretii care trag din pistoale si tinerii care chiuie. Apoi prin stil indirect-liber, naratorul omniscient surpinde gandurile mirelui, care nu-si poate da seama „ cum a putu el imbratisa si saruta pe fata asta urata, cu ochii pierduri in cap de la atata plans” si care acum „asa impopotonata cum era ii parea si mai urata”.

                Sunt de parere ca viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii, privind relatia omului in raport cu destinul, se evidentiaza si prin intermediul constructiei protagonistului. Am in vedere, cand afirm aceasta, faptul ca, in viziunea traditionala, omul trebuie sa se inscrie in limitele unui destin prestabilit. Lui Ion ii este dat sa traiasca, asemeni tatalui sau, prezentat la inceputul romanului „ca un caine la usa bucatariei, sfindu-se sa intre in vorba intre bocatani”. Protagonistul isi forteaza limitele destinului, fapt pentru care va sfarsi tragic, omorat de Geroge Bulbuc.

                In concluzie, Ion este reprezentativ pentru viziunea despre lume a unui scriitor care si-a propus, prin romanul sau, sa depaseasca viziunea idilica a samanatorismului, surprinzand taranul in precara si umila lui realitate sociala, trasatura care-l apropie de naturalismul rus si cel francez.

Ion - Tema si viziunea despre lume

Ion  - Tema si viziunea despre lume

Liviu Rebreanu

                La o privire de ansamblu asupra formelor de manifestare ale prozei romanesti din sec al- XIX-lea, se poate observa preferinta scriitorilor pentru creatiile scurte, preponderent nuvelistice. Fenomenul pare unul cat se poate de firesc, daca avem in vedere faptul ca literartura noastra este la inceput. In aceasta perioada se scrie totusi, roman, dar nu se poate vorbi de o traditite in cazul acestei specii literare. Amintim aici romanul „Mara” a lui Ioan Slavici, „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, „Viata la tara” romanul lui Duiliu Zamfirescu sau „Manoil si Elena” a loi Dimitrie Bolintineanu.

                „Ion” de Liviu Rebreanu, opera publicata in anul 1920, marcheaza un inceput de drum in istoria romanului romanesc modern. Opera lui Liviu Rebreanu este o proza realist obiectiva care propune o viziune traditionala, fiind vizibile si elemente de modernitate.

                In primul rand, scriitorul isi propune o reflectare veridica, obiectiva a realitatii, asadar o mliteratura de tip mimetic. Universul fictional imaginat de scriitor aduce in prim plan satul transilvanean Pripas, la inceputul sec XX, un sat surprins in toate aspectele sale caracteristice, astefel incat romanul „Ion” dobandeste aspecte de fresca sociala. Sunt prezentate: relatiile de familie (bazate pe criterii economice), relatiile culturale (intelectualitatea si taranimea), relatiile sociale (satul este divizat intre „sarantoci” si „bocotani”), obiceiuri legate de marile evenimente din viata omului (nastere, botez, nunta, inmormantare, colindat).

                In al doilea rand caracterul realist al romanului se evidentiaza si la nivel tematic: discursul narativ dezvolta tema rurala, problematica pamantului in satul transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea. De asemenea este surpinsa, in condormitate cu viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii, tema destinului. Acestor teme li se adauga cea a erosului, prin ipostaza protagonistului care are de ales intre „Glasul Pamantului” si :Glasul Iubirii”.

                In aceeasi ordine de idei, autorul creeaza tipologii umane specifice prozei realiste. Protagonistul, un taran sarac, nemultumit de conditia sa sociala incearca sa si-o imbunatateasca recurgand la mijloace imorale, fapt care-l incadreaza in tipologia parvenitului. Intr-o perioada in care literatura samanatorista idealiza taranul, Liviu Rebreanu creeaza un personaj, prezentandu-l in adevarata lui realitate precara si umila, fapt care-l apropie pe scriitorul transilvanean de naturalismul rus si cel francez. Ba mai mult, protagonistul este surpins ca personaj complex, sufletul sa fiind macinat intre chemarea inimii si cea a pamantului.

                Nu in ultimul rand, pentru a creea iluzia vietii, trasatura specifica prozei realiste, naratorul adopta a perspectiva narativa obiectiva, cu o viziune „din darat”. Pentru prima data in literatura romana, Rebreanu atinge in romanul „Ion” cel mai inalt grad al obictivitatii, fapt care l-a determinat pe critucul Eugen Lovinescu sa-l considere pe Rebreanu „ctitor al romanului romanesc modern”. La nivelul limbajului se observa optiunea scriitorului pentru stilul anticalofil.

                Asa cum am afirmat ceva mai sus discursul narativ al romanului „Ion” dezvolta tematica rurala, prin surprinderea relatiei dintre om si destin.

                O prima secventa narativa, semnificativa pentru tematica abordata poate fi considerata cea a horei, surprinsa la inceputul discursului narativ. Mai intai, scena horei arunca o lumina asupra vietii sociale rurale din satul Pripas. Este o societate traditionala, de tip patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete si anevestelor care asteapta sa le vina cheful barbatilor pentru a fi invitate la joc. In aceasta societate a satului Pripas relatiile interumane sunt dictate de avere: primarul ii are adunati in jurul sau doar pe taranii fruntasi, in vreme ce Alexandru Glanetasul sta abandonat „ca un caine la usa bucatariei”. Intelectualitatea satului se bucura de un respect deosebit din partea taranilor si de aceea jocul se opreste cand la hora isi fac aparitia preotul Belciug si familia invatatorului Herdelea. Dar hora poate fi interpretata, in plan simbolistic, si ca un joc al destinului cu atat mai mult cu cat in satul transilvanean al vremii hora reprezentat un bun prilej pentru intemeierea viitoarelor familii.

                Jocul energic al dansatorilor evidentiaza bucuria si vitalitatea tinerilor aflati la inceputul traseului lor existential. Alegerea lui Ion de a parasii, impreuna cu Ana, hora poate sugerea intentia celor doi de a forta limitele unui destin prestabilit. Nu in cele din urma, tema erosului este prefigurata tot de la scena horei. Ion alege sa o joace pe Ana, fata urata, dar boagata, desi o iubeste pe Florica, fata frumoasa, dar saraca.

                Scena nuntii taranesti a lui Ion cu Ana este semnificativa pentru viziunea despre lume a autorului, in masura in care se observa amestecul de traditional si modern. Nunta taraneasca este prezentata in premierea traditioala, dupa tipicului nuntilor taranesti: ospatul tine trei zile, sunt prezenti calaretii care trag din pistoale, tinerii care chiuie, jocul miresei etc. De la planul exterior, naratorul sondeaza in continuare constiinta celor doi miri, recurgand la tehnica moderna a stilului indirect liber. Ana devine din ce in ce mai constienta ca Ion nu o iubeste, incoltindu-i in minte tot mai accentuat ideea mortii. De asemenea, Ion constientizeaza parca pentru prima data ca, odata cu pamanturile lui Vasile Baciu, trebuie sa o ia de nevasta pe Ana care „asa impopotonata cum era acum ii parea si mai urata”.

                Viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii se tradeaza prin simetria incipit – final.

                Incipitul romanului surpinde imaginea drumului care duce spre satul pripas. Acest drum poate fi considerat un liant care face legatura dintre „realitatea reala” si „realitatea fictionala”: prin intermediul drumului cititorul este introdus in lumea fictiunii. Drumul, alb, lafel ca energia cu care tinerii joaca Somesana sugereaza vitalitatea si bucuria inceputului. Ideea este accentuata de utilizarea unor vorbe personificatoare in reprezentarea drumului: „se desprinde”, „trece”, „spinteca”, „alearga”, „se pierde”. Descrierea drumului poate fi considerata o scena de perspectiva finalista prefigurand traseul existential a protagonistului.

                Finalul surpinde aceeasi imagine a drumului care iese din satul Pripas si „se pierde in soseaua cea mare si fara inceput”. Daca la inceput drumul era neted, vesel, alb, in final ne intampina imaginea unui drum batatatorit, semn ca timpul si-a lasat amprenta asupra existentei umane. Afirmatia naratorului: „satul a ramas inapoi acelasi: cativa oameni au murit, iar altii i-au luat locul” da seama de o viziune tipic traditionala, si anume aceea ca dramele individuale nu produc mutatii, nu afecteaza omogenitatea lumii.

                Conflictul principal este unul exterior si consta in lupta pentru pamant in satul transilvanean Pripas. Discursul narativ dezvolta si conflicte secundare care-l au in centru pe protagonist: conflictul intre Ion si Simion Lungu, intre Ion si Vasile Baciu, intre Ion si George Bulbuc etc. Se observa, de aemnea, si un conflict national, intre romanii din Transilvania si autoritatile Imperiului Austro-Ungar. Opresiunea politica este resimtita in deosebi de intelectualii satului. Modernitatea romanului consta si in dezvoltarea unui conflict interior, in cazul lui Ion al carui suflet este scindat intre cele doua porniri contradictorii: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”.

                Din punct de vedere compozitional, romanul „Ion” surpinde doua planuri narative, diferite, dar care se intersecteaza: un plan urmareste viata si drama lui Ion, iar celalat are in centru intelectualitatea satului. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta. Scriitorul recurge la tehnica contra punctului pentru a surpinde aceeasi ideatica in planuri diferite. Astfel cand in planul taranimii prezinta nunta lui Ion cu Ana, in planul intelectualitatii este surpinsa nunta Laurei cu George Pintea. De asemenea, cand in planul taranimii este dezvoltat conflictul dintre Ion si Vasile Baciu, in planul intelectualitatii este surpins conflictul dintre preotul Belciuc si familia de invatatori Herdelea.

                Sunt de parere ca romanul „Ion” de Liviu Rebreanu surpinde viziunea traditionala a scriitorului asupra lumii fiind vizibile, insa, si elemente de modernitate.

                Am in vedere cand afirm aceasta, alegerea scriitorului de a aborda tematica rurala si de a aduce in prim-plan imaginea taranului. Cu toate acestea, imaginea taranului nu mai este idealizata ca in literatura samanatorista, omul rudimentar fiind prezentat in umila si precara lui realitate sociala, trasatura care-l apropie pe rebreanu de viziunea naturalista. Mai apoi, in maniera traditionala autorul surpinde relatia omului cu destinul, fiinta umana supusa unui destion prestabilit. Lumea satului, neidealizata este redata, in roman printr-un grad inalt de obiectivitate, fapt care l-a determinat pe criticul literar Eugen Lovinescu sa-l numeasca pe Rebreanu „ctitor al romanului romanesc modern”

                In concluzie prin viziunea originala a scriitorului asupra lumii, prin modernitatea constructiei protagonistului, prin gradul inalt de obiectivitatea, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu poate fi considerat un punct de referinta petru inceputurile modernitatii din perioada interbelica.

Povestea lui Harap Alb – Relatia dintre doua personaje

Povestea lui Harap Alb – Relatia dintre doua personaje

Ion Creanga

                Se stie ca, in textul epic personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului trasmis prin discurs. Ele sunt rotitele care pun in miscare intregul mecanism al universului fictional. In basm, personajele sunt puratatoarele unor valori simbolice: binele si raul, in diversele lor ipostaze.

                „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creanga, protagonistul, Harap Alb, si Spanul sunt purtatoarele de semnificatie ale mesajului transmis prin discurs.

                In primul rand, textul lui Ion Creanga fructifica o tema specifica basmului popular, eterna lupta dintre bine si rau, deznodamantul surprinzand triunful binelui. Privite sub acest aspect relatia dintre cele doua personaje este una tipica intre protagonist, Harap Alb, ca reprezentant al binelui si antagonistul, Spanul, ca reprezentant al raului. Dar, caracterul simbolic al naratiunii, ca trasatura specifica basmului cult, dezvaluie o alta tema, cea a initierii. Din acest punct de vedere, Spanul este un rau necesar, in absenta sa, initierea craisorului fiind imposibila.

                In aceeasi ordine de idei, constructia celor doua personaje trebuie inteleasa in raport cu perspectiva narativa adoptata. Astfel, naratorul omniscient si omniprezent ocupa o pozitie de extrateritorialitate in raport cu universul fictional creat. Adopta o perspectiva narativa obiectiva, el nu intervine in destinul personajelor sale, lasandu-le sa evolueze spre deznodaman, in functie de nazuite si slabiciuni. Insa, pe parcursul discursului narativ, se pot observa interventii naratoriale, trasatura a oralitatii stilului. De exemplu, la scena fantanii, naratorul surprinde slabiciunea protagonistului: „ Fiul cel mic al Craiului ce era sa faca? Se potriveste Spanului si intra in fantana, ca, da, viata omului inainte de toate.”

                De asemenea, daca privim textul din perspectiva tematicii abordate, cea  a luptei dintre bine si rau, atunci putem identifica drept conflict principal cel exterior, dintre fiul cel mic al Craiului si Span. Daca abordam textul din perspectiva temei initierii, atunci putem identifica si un conflic interior. O lupta a sinelui su sinele, intre cele doua ipostaze ale protagonistului, cea de neinitiat si statutul de initiat la care aspira.

                Nu in ultimul rand, mijloacele de caracterizare utilizate in constructia celor doua personaje sunt cele consacrate: caracterizarea directa (realizata de narator sau de celelalte personaje) si cea indirecta (care reiese din gesturi, fapte, atitudini sau relatia dintre personaje)

                Din punct de vedere tipologic, cele doua personaje intruchipeaza binele (Harap Alb) si raul (Spanul). Caracteristica basmului cult este insa ambiguizarea personajelor. Astfel, protagonistul nu este o intruchipare absoluta a binelui, avand slabiciuni si defecte specific umane. De asemenea, nici Spanul nu este intruchiparea raului, el fiind un rau necesar.

                Statutul social al protagonistului se modifica pe tot parcursul discursului epic, fiind, asadar, un personaj rotund. In incipit apare in ipostaza de mezin al Craiului, pe parcurs este slua a Spanului, ca in final, sa devina Imparat Verde. In schimb, Spanul este un personaj plat, in sensul in care el nu-si modofica statutul social pe parcursul textului: apare doar in ipostaza de maestru spiritual sever in maturizarea protagonistului.

                Din punct de vedere psihologic, firul narativ al basmului urmareste desavarsirea personalitatii protagonistului. Daca la inceput este slab si plange de rusinea tatalui, nu este capabil sa distinga intre esenta si aparenta, incalcand sfatul parintesc, pe parcursul probelor la care este suspus de Span, personajul Harap Alb dobandeste si dovedeste o serie de calitati necesare statutului de imparat. De exemplu reuseste sa descopere adevarata esenta a fiintei umane, atunci cand se intovaraseste cu cei cinci nazdravani, in care intuieste un posibil ajutor pentru trecerea probelor de la curtea Imparatului Rosu. De asemenea, ii este loial Spanului, rezistand tentatiei de a se imbogatii prin vinderea pieleii cu nestemate a Cerbului.

                Sub aspect moral, cele doua personaje sunt prezentate in opozitie. Daca fiul cel mic al Craiului isi dovedeste moralitatea, Spanul este in totalitate imoral, folosindu-se de viclesug, ca arma principala pentru a-si atinge scopul.

                Relatia dintre cele doua personaje este urmarita de catre narator inca din momentul in care protagonistul paraseste curtea Craiului, pornind „intr-o alta tara”, pe anevoiosul drum al initierii.

                O prima secventa narativa, semnificativa pentru ilustrarea relatiei dintre cele doua personaje poate fi considerata cea a fantanii. Incalcand sfatul parintesc, craisorul pentru a iesi viu din padure, accepta tovarasia Spanului. Coborarea in fantana aminteste, in plan simbolic, de taina botezului. Fiul cel mic al Craiului moare in raport cu vechea identitate, cea profana, inscriindu-se de acum, pe o alta treapta a existentei sale, cea a maturizarii. Spanul este cel care ii confera numele de initiat: Harap Alb. Ba mai mult il deposedeaza si de arme, pentru ca nu de acestea  are nevoie craisorul, ci „ sa prinda la minte”.

                Finalul basmului se constitue intr-o alta secventa narativa, semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje. Spanul il acuza pe Harap Alb ca a divulgat secretul si ii reteaza capul. Cu alte cuvinte, ii produce o a doua moarte simbolica, de data aceasta definitiva. Harap Alb moare fata de lumea materiala si renaste in raport cu lumea spirituala. La randul sau, Spanul este ucis de tovarasul de drum a lui Harap Alb, calul, semn ca initierea a luat sfarsit.

                Sunt de parare ca finalul basmului „ Povestea lui Harap Alb” de Ion Creanga dezvaluie, prin cele doua personaje, tema specifica basmului cult: initierea.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, faptul ca intregul drum parcurs de cele doua personaje nu trebuie perceput ca fiind unul fizic, „dintr-o tara”, „intr-o alta tara”, dupa cum precizeaza incipitul textului. Drumul trebuie perceput in plan simbolic, ca o cale a desavarsirii interioare a fiului celui mic al Craiului. In acest sens, rolul Spanului este unul decisiv: in absenta sa maturizarea eroului ar fi fost imposibila. De aceea, calul, tovarasul de drum a lui Harap Alb, il omoara in momentul in care initierea a luat sfarsit.

                In concluzie caracterul de basm cult al „ Povestii lui Harap Alb” de Ion Creanga este vizibil si la nivelul constructiei celor doua personaje prin ambiguizarea trasaturilor definitorii.

Povestea lui Harap Alb – Particularitatile basmului cult

Povestea lui Harap Alb – Particularitatile basmului cult

Ion Creanga

                Se stie ca basmul este o specie a genuli epic, care surprinde eterna lupta dintre bine si rau, deznodamantul aducand intodeauna victoria fortelor binelui. Personajele basmului, fie ca e vorba de fiinte umane sau cu puteri supranaturale, sunt purtatoarele unor valori simbolice: binele si raul, in diversele lor ipostaze. Poate mai mut decat in cazul celorlalte specii literare, in structura narativa a basmului se pot intalni clisee compozitionale: formele specifice, motive literare tipice, cifre cu valoare simbolica etc.

                „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creanga, opera publicata in 1877, apartine prin trasaturile sale definitorii speciei literare basmul cult. Textul lui Creanga poneste de la schema basmului popular, dar se distanteaz de acesta prin: dimensiunea simbolica a naratiunii, umanizarea fantasticului, oralitatea stilului si umorul, ca marci ale oralitatii scriitorului humulestean.

                In primul rand, lafel ca-n basmul popular, in opera lui Creanga este fructificata tema luptei dintre bine si rau. Astfel, fiul cel mic al Craiului, Sfanta Duminica, Regina Furnicilor, Craiasa Albinelor sau cei cinci nazdravani sunt intruchipari ale binelui; in vreme ce Spanul sau Imparatul Rosu reprezinta ipostaza raului. Dar, dimensiunea simbolica a naratiunii orienteaza cititorul spre o alta tema, cea a initierii, a maturizarii.

                In alta ordine de idei, caracterul de basm cult al textuluilui Creanga se remarca prin umanizarea fantasticului. Personajele nu au puteri supranaturale si nu se pot metamorfoza. Protagonistul nu este un ideal de frumusete si de vitejie, lafel ca personajele basmului popular, el avand un caracter profund uman. De asemenea, toate personajele textului, indiferent de statutul social sau de rolul pe care-l interpreteaza se comporta semenea taranilor din humulesti.

                Cronotopul fictiunii este surprins in incipitul textului si are o valoare nedeterminata, lafel ca-n basmul popular. Dar spre deosebire de textul popular, basmul lui Creanga surprinde elemente ale unui timp real: drumuri pe ape si pe uscat impracticabile, tari bantuite de razboaie – dezvaluie imaginea unui Ev Mediu. De asemenea, spatiile nu mai sunt plasate pe taramul celalat, lafel ca-n basmul popular, ci in planul realului: gradina ursului, padurea cerbului sau ostrovul unde locuieste Sfanta Duminica.\

                Incipitul si finalul devin adevarate strategii narative prin care creatorul de text realizeaza o comunicare cu cititorul. Incipitul, lefel ca-n cazul basmului popular, este realizat pe baza unei formule care are rolul de a introduce lectorul in universul fictiunii: „amu cica era odata”. Acesta formula, diferita de cea a basmului popular, avertizeaza inca de la inceput asupra caracterului in forma regionala apropiat de real al textului. Prezenta adverbului de timp „amu” ar putea plasa actiunea in zona Moldovei. Incipitul surprinde, in continuare, un motiv specific basmului, cel al Imparatului fara urmasi. Este vorba, asa dar, de un dezechilibru provocat de faptu ca Imparatul Verde nu are mostenitor la tron. De aceea, scopul calatoriei mezinului de crai, este acela de a reface echilibru.

                Finalul ii intareste cititorului convingerea ca lumea fictiunii pe care tocmai se pregateste sa o paraseasca nu a stat sub semnul „povestii”, „al minciunii”, ci, mai degraba sub semnul realului: „iara pe la noi cina are bani be si mananca, iar cine nu, se uita si rabda”. Acesta formula finala arunca o lumina asupra stratificarii sociale din Moldova sec al-XIX-lea: o societate divizata in bogati si saraci.

                Perspectiva narativa obiectiva, ca o viziune „din darat” ii apartine unui narator omniscient, omniprezent, si in mare parte obiectiv. Acesta intervine, pe alocuri in discurs, adresandu-se direct cititoruli: „dar ia sa nu ne indepartam cu vorba si sa incep a depana firul povestii”. Acesta legatura stransa intre narator si receptorul de text este o marca a oralitatii stilului, trasatura a basmului cult.

                Poate cea mai reprezentativa relatie dintre personajele textului este cea dintre Harap Alb (protagonistul) si Spanul (antagonistul). Daca acceptam ca tema basmului este lupta dintre bine si rau, atunci relatia dintre cele doua personaje este cea dintre protagonist si antagonist. Daca insa acceptam tema initierii, relatia dintre cei doi este cea dintre novice (Harap Alb) si maestrul sau spiritual (Spanul).

                O prima secventa narativa semnificativa care surprinde relatia dintre cele doua personaje este cea a fantanii. In acesta scena, fiul cel mic al Craiului dobandeste o identitate, cea de Harap Alb. Numele este dat de maestrul sau spiritual, Spanul si se traduce prin „ sluga cu calitati exceptionale”. Pe parcursul drumului initiatic, craisorul trebuie sa-si depaseasca statutul de sluga si sa-l dobandeaca pe cel de Imparat.

                Finalul textului se constitue intr-o alta secventa semnificatica pentru relatia celor doua personaje. Spanul il acuza pe Harap Alb ca ar fi divulgat secretul si ii reteaza capul. Cu alte cuvinte ii provoaca o a doua moarte simbolica de data acesta definitiva. Fiul cel mic al Craiului moare fata de statutul sau profan, de fiinta neinitiata, dobandindu-l pe acela de initiat.

                Sunt de parere ca autorul reuseste in „Povestea lui Harap Alb” sa revigoreze structura basmului popular, conferindu-i o nota de certa originalitate.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, caracterul simbolic al naratiunii, textul trebuind sa fie interpretat din perspectiva drumului initiatic parcurs de protagonist. Mai apoi, in relatia real-fantastic, in textul lui Creanga predomina dimensiunea reala, prin umanizarea fantasticului. Nu in ultimul rand, oralitatea stilului si umorul reprezinta alte marci ale originalitatii scriitorului din Humulesti.

                In concluzie prin cele enuntate anterior, putem afirma ca „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creanga intruneste trasaturile specifice basmului cult.

Moara cu noroc - Relatia dintre doua personaje

Moara cu noroc  - Relatia dintre doua personaje

Ioan Slavici

                Se stie ca in  textul epic, personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discurs. Ele sunt rotitele care pun in miscare mecanismul universului fictional. In nuvela, actiunea plaseaza in centru protagonistul, celelalte personaje gravitand in jurul lui, pentru a-i sustine evolutia.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela, in care punctul de fuga este reprezentat de Ghita in calitatea sa de protagonist. Evolutia personajului principal, la nivelul discursului narativ poate fi inteleasa numai prin raportare la celelate personaje, in care i se oglindesc calitatile si defectele. Semnificativa, in acest sens, este relatia dintre Ghita si Lica.

In primul rand relatia celor doua personaje se impune a fi analizata din perspectiva tematicii abordate: tematica rurala dublata de o tema psihologica, reprezentata de dezumanizarea fiintei sub puterea mistuitoare a banului. Problematica nuvelei este reprezentata de ciocnirea dintre doua mentalitati: una tradiionala, reprezentata de Ghita si una mercantila, careia ii da glas Lica. Pentru o redare cat mai veridica a imaginii satului transilvanean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, autorul surpinde metamorfozele unei societati refelectate in constiinta protagonistului. In vreme ca Lica este un adaptat la structurile capitaliste, Ghita incearca adaptarea prin incercarea de a-si depasi conditia de cizmar sarca.

                Pe de alta parte, naratorul adopta o perspectiva narativa obiectiva, cu o viziune” din darat”. Ocupand o pozitie extrateritoriala fata de universul fictional creat, acest narator detasat nu intervine in destinul personajelor sale, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant, dupa nazuinte si slabiciuni. Ba mai mult, naratorul omniscient si omniprezent stie totul despre personajele sale, astfel incat relateaza informatii nu numai despre fizionomia personajelor sale, ci le dezvaluie si dimensiunea interioara.

In aceeasi ordine de idei, prima intalnire dintre Ghita si seful porcarilor, Lica, dezvaluie un conflict exterior. Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli: „vreau sa stiu in tot deauna cine trece pe aici, cine ce zice, cine ce face si voiesc ca inafara de mine sa nu mai stie nimeni. Cred ca ne-am inteles!”. Este un conflict exterior vag nuantat, deoarece carciumarul nu riposteaza, ci accepta tacit situatia.  Acest conflict exterior se dezvolta pe parcursul discursului narativ intr-un amplu conflict interior: macinarea interioara, pana la disparitie a constiintei protagonistului.

Nu in ultimul rand cele doua personaje sunt construite prin mijloace de caracterizare consacrata de proza realista. Prin carcaterizarea directa, naratorul omniscient surpinde transformarile lui Ghita sub puterea banului: „nu mai zambea ca mai-nainte, ci radea cu hohot de-ti era tema de dansul”, „se juca din ce in ce mai rar cu Ana, iar atunci cand o facea ii lasa urme vinete pe corp”. In realizarea personajului Lica, autorul se foloseste de tehnica portretisticii: „un om ca de trezeci si sase de ani, inalt, uscativ si suspt la fata, cu ochii mici si verzi, cu mustata lunga si sprancenele impreunate la mijloc. Lica era porcar, insa dintre cei care poarta camasa alba si subtire, ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si biciul de carmajin cu codoristea de os cu ghintulete de aur”. Aceste elemente de portret reliefeaza, pe de-o parte rautatea personajului, dar in acelasi timp si bogatia, opulenta sa. Modernitatea operei lui Slavici consta insa in mijloacele inovatoare pe care le utilizeaza in constructia personajelor: monologul interior si stilul indirect liber.

Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei il surpinde pe Ghita ca tipul taranului dornic de a-si imbunatatii conditia sociala de cizmar sarac. Pe parcursul discursului narativ, insa, protagonistul se individualizeaza prin patima sa nefireasca pentru bani. Daca Ghita este un personaj rotund, caracterul sau modificandu-se pe parcursul naratiunii, Lica face parte din categoria personajelor plate. De la prima si pana la ultima sa aparitie in discurs, Samadaul are un comportament neschimbat.

                Statutul social al protagonistului este surpins inca din incipitul discursului narativ: el este cizmarul sarac, care-si doreste un trai mai bun pentru familia sa. Este capul unuei familii de tip patriarhal, este constient de faptul ca pe umerii sai apasa toate greutatile familiei si, de aceea, decide sa ia in arenda carciuma de la moara cu noroc. Noul statut social pe care-l dobandeste, cel de carciumar, coincide si cu dezumanizarea unui personaj care nu are puterea de a se sustrage mirajului imbogatirii. In schimb, lica isi pastreaza, de la inceput pana la sfarsit, acelasi statu social: el este Samadaul, seful porcarilor.

                Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghita releva un caracter slab. Se arat neputincios in fata tentatiei de a se imbogatii si da vina pe un destin potrivnic. Macinarea interioara a personajului este redata de naratorul omniscient prin secvente monologate „ Ei! Ce sa-mi fac? Asa ne-a lasat Dumnezeu. Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai puternic decat vointa mea. Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare”. Daca, in cazul lui Ghita conflictul interior era generat de ciocnirea dintre viziunea traditionala si cea noua, mercantila, in ceea ce-l priveste pe Lica naratorul nu-i surpinde conflictul interior. Acest aspect se datoareaza faptul ca Samadaul este un adaptat al lumii capitaliste, cu care Ghiat tocmai a luat contact.

                Expozitiunea textului surpinde ipostaza unui Ghita a carui existenta sta sub semnul moralitatii: este harnic, cumsecade, iubitor de familie si dotat cu initiativa. Intalirea cu Lica Samadaul va declansa si declinul sau moral: dintr-o fiinta morala, Ghita ajunge, in final, o  fiinta imorala, fiind capabil sa-si arunce sotia drept momeala in bartele Samadaului. In schimb, Lica are o existenta guvernata de imoralitate. Dintr-o forma de autocaracterizare, el insusi isi dezvaluie placerea de a ucide. Asadar, Lica este un personaj exceptional, demonic tradand dimensiunea romantica in constructia acestui personaj.

                Relatia dintre cele doua personaje poate fi reprezentata ca fiind una intre manipulator (Lica Samadaul) si manipulat (Ghita)

                O prima secventa narativa care surpinde aceasta relatie poate fi considerata cea in care Lica isi face aparitia, pentru prima data, la carciuma. Pentru ca relatiile capitaliste presupun obligatoriu subordonarea partenerului de afaceri, Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli fara a manifesta opozitie, carciumarul le accepta tacit. Lica intuieste slabiciunile lui Ghita, incercand astfel sa-l supuna. Mai intai, incearca sa-l indeparteze de familie, apoi ii pateaza imaginea de om cinstit in fata colectivitatii rurale, implicandu-l, fara voia sa, in jaful de la arendas si in uciderea vaduvei si a copilului acesteia. Caracter slab, Ghita isi ia, mai intai masuri de precautie: aduce doi caini de la Arad, isi procura pistoale si-si angajeaza o sluga noua, pe Marti, un ungur inalt cat un brad. La toate acestea carciumarul nu rezista tentatiei banilor si va sfarsi tragic.

                Finalul nuvelei surpinde ultima treapta a dezumanizarii protagonistului. Orbit de dorinta de a se razbuna pe Lica, prin acceptarea de a colabora cu jandarmul Pintea, carciumarul refuza invitatia batranei de a-si petrece sarbatorile pascale la Ineu. Ramane la han si isi impinge sotia drept momeala in bratele Samadaului. Lica, constient de slabiciuna carciumarului pentru sotia sa, ii cere Anei sa i se aseze pe genunchi, mizand pe o reactie din partea lui Ghita. Apoi, Samadaul ii cere barbatului sa-l lase singur cu sotia sa. Ana, dezgustata de lasitatea sotului pe care-l considera „doar o muiere imbracata in straie barbatesti” ii se daruieste lui Lica. Constientizand pacatul sotiei sale in care tot el a impins-o, Ghita o omoara pe Ana „infingandu-i adanc cutitul in inima”. La randul sau, Ghiat este ucis de Raut din ordinul samadaului, care se sinucide pentru a nu cadea viu in mainile jandarmului Pintea.

                Sunt de parere ca finalul tragic a celor doua personaje tradeaza dimensiunea moralizatoare a nuvelei lui Slavici.

                Am in vedere, cand afirm aceasta faptul ca, prin cele doua personaje, ca purtatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discursul narativ, autorul transilvanean isi exprima viziunea despre lume puternic influentata de ideologia confucianista. Creatorul universului fictional transmite ideea conform careia singurele valor ale existentei umane sunt cele bazate pe morala. Fiinta umana trebuie sa se supuna legilor predestinate, incercarea sa de a-si depasi destinul avand consecinte tragice.

                In concluzie, finalul tragic al personajelor Lica si Ghita aminteste de hybrisul tagediei antice grecesti, personajele gasindu-si finalul tragic tocmai pentru ca au incercat sa depaseasca limitele unui destin prestabilit.

Moara cu noroc - Personaj principal

Moara cu noroc  - Particularitati de constructie ale unui personaj

Ioan Slavici

                Se stie ca in  textul epic, personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discurs. Ele sunt rotitele care pun in miscare mecanismul universului fictional. In nuvela, actiunea plaseaza in centru protagonistul, celelalte personaje gravitand in jurul lui, pentru a-i sustine evolutia.

                „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela, in care punctul de fuga este reprezentat de Ghita in calitatea sa de protagonist.

                In primul rand personajul principal, Ghita, se impune a fi analizat din perspectiva tematicii abordate: tematica rurala dublata de o tema psihologica, reprezentata de dezumanizarea fiintei sub puterea mistuitoare a banului. Problematica nuvelei este reprezentata de ciocnirea dintre doua mentalitati: una tradiionala, reprezentata de Ghita si una mercantila. Pentru o redare cat mai veridica a imaginii satului transilvanean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, autorul surpinde metamorfozele unei societati refelectate in constiinta protagonistului.

                Pe de alta parte, naratorul adopta o perspectiva narativa obiectiva, cu o viziune” din darat”. Ocupand o pozitie extrateritoriala fata de universul fictional creat, acest narator detasat nu intervine in destinul personajelor sale, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant, dupa nazuinte si slabiciuni. Ba mai mult, naratorul omniscient si omniprezent stie totul despre personajele sale, astfel incat relateaza informatii nu numai despre fizionomia personajelor sale, ci le dezvaluie si dimensiunea interioara.

                In aceeasi ordine de idei, prima intalnire dintre Ghita si seful porcarilor, Lica, dezvaluie un conflict exterior. Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli: „vreau sa stiu in tot deauna cine trece pe aici, cine ce zice, cine ce face si voiesc ca inafara de mine sa nu mai stie nimeni. Cred ca ne-am inteles!”. Este un conflict exterior vag nuantat. Acest conflict exterior se dezvolta pe parcursul discursului narativ intr-un amplu conflict interior: macinarea interioara, pana la disparitie a constiintei protagonistului.

                Nu in ultimul rand personajul principal este construit prin mijloace de caracterizare consacrata de proza realista. Prin carcaterizarea directa, naratorul omniscient surpinde transformarile lui Ghita sub puterea banului: „nu mai zambea ca mai-nainte, ci radea cu hohot de-ti era tema de dansul”, „se juca din ce in ce mai rar cu Ana, iar atunci cand o facea ii lasa urme vinete pe corp”. Modernitatea operei lui Slavici consta insa in mijloacele inovatoare pe care le utilizeaza in constructia personajelor: monologul interior si stilul indirect liber.

                Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei il surpinde pe Ghita ca tipul taranului dornic de a-si imbunatatii conditia sociala de cizmar sarac. Pe parcursul discursului narativ, insa, protagonistul se individualizeaza prin patima sa nefireasca pentru bani, astfel fiind un personaj rotund. Este capul unei familii de tip patriarhal, este constient de faptul ca pe umerii sai apasa toate greutatile familiei si, de aceea, decide sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc. Noul statut social pe care-l dobandeste, cel de carciumar, coincide si cu dezumanizarea personajului care nu are puterea de a se sustrage mirajului imbogatirii.

                Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghita releva un caracter slab. Se arata neputicios in fata tentatiei de a se imbogatii si da vina pe un destin potrivic. Macinarea interioara a personajului este redata de naratorul omniscient prin secvente monologate: „Ei ce sa-mi fac? Asa m-a lasat Dumnezeu...ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai puternic decat vointa mea? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare”.

                Espozitiunea textului surpinde ipostaza unui Ghita a carui existenta sta sub semnul moralitatii: este harnic, cum se cade, iubitor de familie si dotat cu initiativa. Intalirea cu Lica Samadaul va declansa si declinul sau moral: dintr-o fiinta morala, Ghita ajunge, in final, o  fiinta imorala, fiind capabil sa-si arunce sotia drept momeala in bartele Samadaului.

                Principala trasatura a protagonistului este dezumanizarea, carcaterul slab.

                O prima secventa narativa care surpinde aceasta relatie poate fi considerata cea in care Lica isi face aparitia, pentru prima data, la carciuma. Pentru ca relatiile capitaliste presupun obligatoriu subordonarea partenerului de afaceri, Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli fara a manifesta opozitie, carciumarul le accepta tacit. Lica intuieste slabiciunile lui Ghita, incercand astfel sa-l supuna. Mai intai, incearca sa-l indeparteze de familie, apoi ii pateaza imaginea de om cinstit in fata colectivitatii rurale, implicandu-l, fara voia sa, in jaful de la arendas si in uciderea vaduvei si a copilului acesteia. Caracter slab, Ghita isi ia, mai intai masuri de precautie: aduce doi caini de la Arad, isi procura pistoale si-si angajeaza o sluga noua, pe Marti, un ungur inalt cat un brad. La toate acestea carciumarul nu rezista tentatiei banilor si va sfarsi tragic.

                Finalul nuvelei surpinde ultima treapta a dezumanizarii protagonistului. Orbit de dorinta de a se razbuna pe Lica, prin acceptarea de a colabora cu jandarmul Pintea, carciumarul refuza invitatia batranei de a-si petrece sarbatorile pascale la Ineu. Ramane la han si isi impinge sotia drept momeala in bratele Samadaului. Lica, constient de slabiciuna carciumarului pentru sotia sa, ii cere Anei sa i se aseze pe genunchi, mizand pe o reactie din partea lui Ghita. Apoi, Samadaul ii cere barbatului sa-l lase singur cu sotia sa. Ana, dezgustata de lasitatea sotului pe care-l considera „doar o muiere imbracata in straie barbatesti” ii se daruieste lui Lica. Constientizand pacatul sotiei sale in care tot el a impins-o, Ghita o omoara pe Ana „infingandu-i adanc cutitul in inima”. La randul sau, Ghiat este ucis de Raut din ordinul samadaului, care se sinucide pentru a nu cadea viu in mainile jandarmului Pintea.

Sunt de parere ca finalul tragic a personajului Ghita tradeaza dimensiunea moralizatoare a nuvelei lui Slavici.

Am in vedere, cand afirm aceasta faptul ca, prin personajul Ghita, purtator de semnificatie al mesajului transmis prin discursul narativ, autorul transilvanean isi exprima viziunea despre lume puternic influentata de ideologia confucianista. Creatorul universului fictional transmite ideea conform careia singurele valor ale existentei umane sunt cele bazate pe morala. Fiinta umana trebuie sa se supuna legilor predestinate, incercarea sa de a-si depasi destinul avand consecinte tragice.

In concluzie, finalul tragic al personajului  Ghita aminteste de hybrisul tagediei antice grecesti, personajele gasindu-si finalul tragic tocmai pentru ca au incercat sa depaseasca limitele unui destin prestabilit.