O scrisoare pierduta – Particularitatile unei comedii

I.L. Caragiale

                Se stie ca specia genului dramatic care are drept scop starnirea rasului, prin surpinderea unor moravuri sociale sau a unor tipologii umane se numeste comedie.

Conflictul comic principal consta in surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ceea ce sunt ele in realitate.

                Totodata, se cunoaste faptul ca finalul comediei este intotdeauna.

                „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale apartine, prin trasaturile sale definitorii, speciei literare comedia.

                In primul rand, opera dezvolta un conflict comic intre esenta si aparenta. Universul imaginat de I.L. Caragiale propune o comedie de moravuri, un adevart spectacol cu masti, in care personajele graviteaza in jurul unui singur principiu: folosul, castigul imediat. In acest sens personajele textului isi schimba permanent mastile, in functie de conjunctura. Ele se recomanda a fi adevarate personalitati ale lumii citadine, o lume educata si morala. In realitate insa, sub masca aparentei se ascunde adevarata esenta: o lume a vidului, a golului existential, niste personaje lipsite de consistenta morala.

                In aceeasi ordine de idei, ca orice alta comedie, „O scrisoare pierduta” propune un final fericit. Intregul discurs dramatic surprinde confruntarea dintre dou tabere politice adversare. Pierderea si gasirea repetata a scrisorii de amor produce o serie de rasturnari de situatie. Finalul aduce in prim-plan impacarea celor doua tabere politice si veselia generata de festivitatea de numire in fuctie a noului ales Agamemnon Dandanache.

                Conflictul principal al operei este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre cele doua tabere adverse. Conflictul secundar apare in ceea cel priveste pe Farfuridi care se simte tradat de prefect. Conflictul comic principal consta-n surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ceea ce sunt ele defapt in realitate. Personajele lui Caragiale sunt doar niste marionete, simple masti care se schimba in functie de interes.

                Cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Actiunea se petrece „ in capitala unui judet de munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surpinde tocmai intentionalitate actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, fapt remarcat de insusi Titu Maiorescu.

Spre deosebire de textul epic sau de cel liric, textul dramatic este structurat in tablouri, acte si scene. „O scrisoare pierduta” este o comedie in patru acte, fiecare cuprinzand un numar variabil de scene. Modul principal de expresie este dialogul, prin intermediul caruia personajele comunica si se comunica.

Originalitatea piesei este vizibila si la nivelul compozitiei. Tehnica utilizata este cea a amplificarii treptate a conflictului asemeni unui bulgar de zapada in rostogolire. Acumularea de conflicte se realizeaza prin intrarile repetate in scena ale cetateanului turmentat, prin schimbarea situatiei dintre cele doua tabere politice care, in final se impaca si participa la festivitatea de numire in functie a lui Agamemnon Dandanache.

Personajele operei „O scrisoare pierduta” alacatuiesc o adevarat galerie tipologica, menita sa starneasca rasul spectatorilor. Semnificativa, in acest sens, este relatia intre Nae Catavencu si Zaharia Trahanache. Relatia dintre cele doua personaje le pune in evidenta tipologia, adevarata trasatura dominanta de caracter. Astfel, Zaharia Trahanache intruchipeaza tipologia incornoratului, a politicianului ramolit. Nae Catavencu se inscrie in tipologia parvenitului si a demagogului. In  timp ce Trahanache are in spate o experienta politica, Nae Catavencu  este total lipsit de tact. Pentru el politica reprezinta un domeniu lipsit de logica. Fara a-si pune la punct un plan pentru dobandirea functiei de deputat, comportamentul lui Catavencu este dictata de instinctul de parvenire. Ba mai mult, in spatele mastii unui om capabil sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe ceilalti, se ascunde un individ total lipsit de pricepere. Zaharia Trahanache intuieste in adeversarul sau politic lipsa de tact si de esenta si de aceea cu un calm menit sa starneasca rasul, considera scrisoarea de amor o „ plastografie”.

Sunt de parere ca, la fel ca-n cazul lui Balzac, Caragiale isi imagineaza lumea ca o scena de teatru, ca pe o vasta comedie, dar, spre deosebire de scriitorul francez, dramaturgul roman nu-si propune prin opera sa o reflectare veridica, obiectiva a realitatii. Din potriva, Caragiale reda realitatea contemporana filtrand-o printr-un fin simt critic, recurgand la ironie si umor. Opera „O scrisoare pierduta” se incadreaza, astfel, in realismul critic, tocmai datorita atitudinii ironice a scriitorului fata de lume: „Simt enor si vaz monstruos”.

In concluzie, prin crearea acestor personaje caricaturale, prin realizarea unor situatii comice impinse pana la absurd, Caragiale deschide drumul spre treatul modern, anticipand teatrul absurdului cucltivat mai tarziu de Eugen Ionescu.