Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - Personaj principal

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi  - Particularitati de constructie ale unui personaj

Camil Petrescu

                Diferenta dintre omul traditional si cel modern se poate stabili, avand in vedere relatia pe care acesta o stabileste cu transcendenta. Daca pentru omul traditional lumea exterioaa exista independent de vointa lui, omul modern considera ca singura realitate pe care o poate percepe este cea interioara, a propriei constiinte. Daca omul traditional crede in existenta unui Dumnezeu si a unui destin prestabilit, omul modern traverseaza criza comunicarii cu transcendenta, caci, asa cum afirma Nietzsche „Dumnezeu a murit”. Omul modern se constitue pe sine ca divinitate sau cauta Absolutul in diferite experiente existentiale: iubirea, razboiul, puterea politica, eruditia etc.

                Semnificativa pentru viziunea moderna a scriitorului asupra lumii este constructia personajului Stefan Gheorghidiu, protagonistul romanului subiectiv de analiza psihologica, „Ultima noapte...” a lui Camil Petrescu aparut in anul 1930.

                In primul rand, asa cum se prefigureaza inca din titlu discursul narativ al romanului dezvolta tema erosului si cea a razboiului perceputa ca forma de cunoastere a sinelui si a lumii. Protagonistul se confrunta cu doua experiente existentiale: una individuala, a erosului, si una colectiva, a razboiului. In final, constintizeaza ca drama colectiva este mult mai puternica decat cea individuala, ca „ absolutul mortii eclipseaza absolutul iubirii”.

                In al doilea rand, pentru ca este un roman de analiza psihologica, „Ultima noapte...” dezvolta un amplu conflict interior. Daca la inceput Stefan Geheorghidiu, adept al filosofiei lui Kant, considera ca singura realitate care conteaza este cea interioara, partea a doua, care il surpinde traversand experienta frontului, ii va modificca aceasta perceptie asupra lumii. Ranit in razboi, Gheorghidu se intoarce la Bucuresti, unde manifesta o atitudine de indiferenta atat fata de mama sa, cat si fata de Ela despre care afirma ca „o priveam cu indiferanta cu care privesti un tablou”. Asadar, ororile frontului, realitaeta exterioara, l-au marcat intr-atat pe Gheorghidiu, incat nu mai are puterea de analiza „Ma simt extenuat si mi-e indiferent, chiar daca e nevinovata” afirma el despre Ela.

                In aceeasi ordine de idei, in vederea redarii cat mai autentice a trairilor autorului-personaj, se utilizeaza o perspectiva narativa subiectiva, cu o viziunea „impreuna cu”. Stapanul de sclavi din proza traditionala devine, in romanul modern, un cavaler ratacitor care se misca timid si stingher intr-o lume pe care nu o mai stapaneste si nu o mai cunoaste: lumea propriului eu. Naratorul-personaj se confeseaza astfel in fata cititorului atat in ceea ce priveste povestea de iubire cu Ela, cat si i ceea ce priveste experienta frontului. Partea a doua a romanului este realizata sub forma unui jurnal de campanie care transcrie fidel experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial.

                Nu in ultimul rand, modalitatile de caracterizarea ale personajului sunt cele specifice prozei moderne:  analiza psihologica si monologul interior. Cititorul are acces la caracterul personajului si prin intermediul parerilor formulate de ceilalti partanti ai textului. De pilda, unchiul Nae ii dezvaluie inadaptabilitatea la socientatea mercantila in care traieste: „N-ai spirit practic. Ai sa-ti pierzi toata averea. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nicio banza”. Gesturile, faptele, atitudinile sau relatia cu celelelate personaje devin adevarate mijloace de caracterizare indirecta.

                Incipitul romanului surpinde statutul social al protagonistului: „Luam parte ca proaspat sublocotenent la amenajaea fortificatiilor de pe Valea Prahovei”. Aceasta pare a discursului narativ releva atitudinea ironica a personajului, in raport cu realitatea frontului:” Zece porci tiganesti cu boturi puternice ar putea darama, in mai putin de o jumatate de zi toate aceste constructii”. La popota ofiterilor unde se discuta pe marginea unui subiect aflat din presa, Gheorghidiu se comporta ca un expert in psihologia dragostei, fiind de parere ca: „cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Ba mai mult, manifesta superioritate in raport cu participantii la dialog care nu-i impartasesc opinia spunand despre ei ca utilizeaza: „notiuni primare, grosolane, cu sensuri nediferentiate.” Incepand cu cpitolul al doilea, il descperim pe Gheorghidiu ca stundent la Filosofie si cat sot al Elei. Poveste de iubire tradeaza ipostaza unui insetat de Absolut, care traieste convingera ca, prin iubire, s-a sustras realitatii exterioare, traind intr-o lume a Ideilor. In partea a doua, protagonistul este surpins pe frontul Primului Razboi Mondial, unde este numit „varf al avangardei romane”. Cu toate acestea, lupta alaturi de ceilalti ostasi, „singurii care conteaza pentru mine; restul lumii e pur teoretic”.

                Din punct de vedere psihologic, Stefan Gheorghidiu intruchipeaza intelectualul lucid, analitic, hipersensibil si introspectiv. Personajul analizeaza cu lucidittate fiecare gest al sau si al persoanelor cu care intra in contact. Luciditatea excesiva de care da dovada este evidentiata de replica unei doamne cu care se intalneste intamplator: „Dumneata esti dintre cei care face mofturi interminabile si la masa, dintre cei care cauta fire de par in orice fel de mancare. Ah, nu, atata luciditate este insuportabila, dezastruoasa”.

                La fel ca toate personajele masculine din opera lui Camil Petrescu, fie ca vorbim de roman sau de dramaturgie existenta lui Stefan Gheorghidiu se inscrie in sfera moralitatii. Personajul nu poate face niciun gest care sa nu fie dictat de o constiinta puternica. De pilda, la scena narativa a mesei de familie, cand primeste mostenirea de la unchiul avar, Tache, personajul tine piept acuzelor neamurilor sale cum ca nu a respectat traditia familiei, la fel ca tatal sau luandu-si o nevasta saraca. Stefan Gheorghidiu nu poate abdica de la principiile morale, fapt cae genereaza drama: „Cata luciditate, atat drama”.

                Principala trasatura de caracter a protagonistului este inadaptabilitatea.

                O prima secventa narativa prin care se evidentiata aceasta trasatura de carcater este surpinsa in incipitul romanului, la scena de la popota. Aici, protagonistul are parere contradictorii cu ceilalti parteneri de discutie. In viziunea sa, iubirea este un proces de autosugestie: „iubesti mai intai din mila, iubesti pentru ca asta stii ca o va face fericita. Te obisnuiesti apoi cu zambetul ei si-ti trebuieste prezenta ei zilnica”. Pornind de la aceasta discutie, personajul recurge la memoria voluntara pentru a aduce in prezent si a analiza cu luciditate trecutul povestii de iubire cu Ela. Analizand, asadar, cei doi ani si jumatate de casatorie cu Ela, Gheorghidu afirma ca iubirea sa a luat nastere dintr-un orgoliu, acela de a fi iubit cu patima de cea mai frumoasa colega de la universitate. Cei doi se casatoresc, iar pentru Stefan, Ela devine „suflet din sufletul meu”. Mostenirea primita de la unchiul Tache va declasa ruptura cuplului, deoarece Ela se indeparteaza din ce in ce mai mult de idealul de feminitate: „As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor disctuii vulgare”. Dupa despartiri si impacari repetate, personajul se confrunta cu o alta experienta cruciala, cea a razboiului.

                Constintizandu-si limitarea propriului eu, Stefan Gheorghidiu se inroleaza in armata pentru a experimenta „razboiul cel adevarat”. Realitatea frontului insa „cu moartea plutind in toate” este diferita de ceea ce intelectualul a citit in carti. Razboiul nu inseamna acte de eroism ci, din potriva, dezordine, ordinele contradictorii ale superiorilor, frica in fata mortii iminente. Pe front, Gheorghidu traverseaza aceeasi criza a comunicarii. Semnificativa in acest sens este secventa narativa cand urca muntele Magura cu propriul batalion, iar, cand ajunge in varf, constata ca armata romana isi are intoarse tunurile spre prorpiile-i trupe. Aici, in razboi, reuseste insa detasarea de drama individuala: „nevasta-mea, amantul ei, bucuriile si minciunile lor sunt nesemnificative in fata suferintei acestor oameni dintre care unii vor muri in 10-15 minute.” Gestul final al lui Gheorghidiu, cand decide sa se desparta de Ela, aminteste de personajul Hyperior a lui Mihai Eminescu din „Luceafrul”. Gheorhidiu constintizeaza artificialitatea sentimentelor, superficialitatea lumii in  care traieste si de aceea adopta starea de ataraxie: „Am decis sa-i las totul: de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale la amintiri, adica tot trecutul”.

                Sunt de parere ca prin personajul Stefan Gheorghidiu, Camil Petrescu suprinde cele trei ipostaze ale crizei pe care le traverseaza omul modern.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, mai intai o criza a sinelui. Constientizandu-si limitarea propriului eu, protagonistul romanului se confrunta cu doua experiente cruciale de viata, avungand in final la concluzia ca drama individuala paleste in fata celei colective. Mai apoi, personajul traversaza o criza a comunicari cu ceilalti, cu lumea in care traieste. Constintizand artificialitatea unei relatii exterioare dominate de mercantilism, Gheorghidiu adopta in final starea de ataraxie. Nu in cele din urma, un ateu convins, Gheorghidiu traverseaza criza comunicarii cu transcendenta. Nu intamplator, el cauta Abolutul in iubire si-n razboi.

                In concluzie, personajul Stefan Gheorghidiu ramane reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, pentru un intelectual care isi traieste drama inadaptabilitatii la lumea in care traieste.