Ultima noapte de dragoste, intuia noapte de război - Relația doua personaje

Ultima noapte de dragoste, intuia noapte de război  - Relația dintre doua personaje

Camil Petrescu

                Diferența dintre omul tradițional si cel modern se poate stabili, având in vedere rElația pe care acesta o stabilește cu transcendenta. Daca pentru omul tradițional lumea exterioara exista independent de voința lui, omul modern considera ca singura realitate pe care o poate percepe este cea interioara, a propriei conștiințe. Daca omul tradițional crede in existenta unui Dumnezeu si a unui destin prestabilit, omul modern traversează criza comunicării cu transcendenta, caci, ASA cum afirma Nietzsche „Dumnezeu a murit”. Omul modern se constitui pe sine ca divinitate sau căuta Absolutul in diferite experiențe existențiale: iubirea, războiul, puterea politica, erudiția etc.

                Semnificativa pentru viziunea moderna a scriitorului asupra lumii este rElația dintre personajele Stefan Georghidiu si ELA din romanul subiectiv de analiza psihologica „Ultima noapte…” a lui Camil Petrescu apărut in 1930.

                In primul RAND, discursul narativ al romanului abordează, in maniera moderna, doua teme fundamentale, percepute ca forme de cunoaștere a sinelui si a lumii: iubirea si războiul. In urma parcurgerii celor doua experienţe, a iubirii cu Ela si a războiului pe frontul Primului Război Mondial, protagonistul ajunge la concluzia ca drama colectiva este mult mai importanta si mai puternica decât cea individuala, absolutul morții eclipsând absolutul iubirii.

                In al doilea RAND, fiind un roman de analiza psihologica, „Ultima noapte…” dezvolta un amplu conflict interior pe care-l traversează naratorul-personaj. RElația dintre el si ELA pe care o analizează cu luciditate din interior ii provoacă o reala suferința. Cei doi ani de căsnicie sunt aduși in prezentul unei conștiințe, pentru a fi analizați cu luciditate. Frământările interioara ale protagonistului provin din schimbările de atitudine ale celei pe care a considerat-o „suflet din sufletul meu”. Trăind experiența frontului, viziunea personajului se schimba. Puternic afectat de ororile din război el reușește sa se distanțeze de suferința din iubire, de tot trecutul.

                In aceeași ordine de idei, in vederea susținerii autenticității trăirilor naratorului-personaj, se renunța la perspectiva naratorială obiectiva din proza tradiționala, in vederea adaptării unei perspective subiective, cu o viziune „împreuna cu”. Naratorul devine un pacient obligat sa se confeseze in fata cititorului cu o sinceritate ostentativa. Cititorul are acces la rElația dintre Stefan si ELA doar printr-o singura perspectiva, cea a naratorului-personaj. El nu se poate pronunța, tocmai din aceasta cauza, asupra fidelității sau infidelității Elei.

                Nu in ultimul RAND, modalitățile de caracterizare sunt cele specifice prozei de analiza psihologica: monologul, autoanaliza, introspecția. Trataturile de caracter ale personajelor se evidențiază si prin modul in care personalitatea acestora se reflecta in conștiința celorlalte personaje. De exemplu, unchiul Nae ii surprinde lui Stefan incapacitatea de a se adapta la spirtul mercantil al lumii in care traiste: „ N-ai spirit practic. Ai sa-ti pierzi toata averea. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci nici brânza in afaceri!”. De asemenea, ELA ii surprinde o bunătate excesiva, spunând ca poate fi calcat ușor in picioare de oricine. Relația lui Stefan cu ELA, suferința si toate atitudinile pe care i le provoacă acest mariaj se constitui in adevărate mijloace indirecte de caracterizare.

                Statutul social al protagonistului este surprins inga din incipitul romanului: „luam parte ca proaspăt sublocotenent la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei, intre Bușteni si Predeal.” Acest pasaj din incipit, ii surprinde si dimensiunea psihologica. Astfel, adopta o atitudine ironica fata de artificialitatea frontului, sustinând ca „zece porci tigănesti cu boturi puternice ar putea tarama in mai Putin de jumătate de zi toate aceste fortificații”. Spre deosebire de Stefan, statutul social al Elei este surprins in al doilea capitol. Afla despre aceasta ca este studenta la Litere si cea mai frumoasa fata de la Universitate. Începând cu capitolul al doilea, cele doua personaje apar in ipostaza de studenți la Filozofie si Litere si de șot si șotie. Stefan traiste alături de șotia sa, ELA, o iubire-pasiune. Primirea unei moșteniri neașteptate de la unchiul avar Tache, va produce schimbări in statutul social si psihologic al personajelor. Atrasa de dimensiunea materiala a existentei, de disuriile despre bai si de mondenitatea, ELA pare sa se distanțeze de idealul de feminitate, fapt care-i generează lui Stefan o stare de permanenta incertitudine si suferința.

                Spre deosebire de ELA, existenta personajului Stefan Georghidiu este plasata sub semnul moralității la fel ca toate personajele masculine din operele lui C. Petrescu fie ca este vorba de roman sau dramaturgie.  Stefan nu poate face niciun gest care sa nu fie dictat de o conștiința puternica. Deși încearcă, asemenea șotiei lui sa se adapteze la lumea in care traiste, personajul-narator romane, in cele din urma un inadaptat, spre deosebire de ELA care reușește cu ușurința sa se adapteze la noua lume mercantila. Lumea lui este una a ideilor, a principiilor absolute, in vreme ce lumea celorlalţi, inclusiv a Elei, este una a relativului, a compromisului. Inadaptabilitatea lui Stefan la lumea in care traiste, ii va declanșa drama sa interioara.

                Așadar, principala trăsătura de caracter a personajului Stefan Georhidiu este inadaptabilitatea, in timp ce cea a Elei este tocmai adaptabilitatea. Patru capitole din prima parte a romanului surprind trecutul povestii de iubire dintre Stefan si ELA. ASA cum personajul susține in timpul discuției de la popota ofițerilor iubirea este un proces de autosugestie. La o autoanaliza a sentimentelor Stefan si da seama ca iubirea lui fata de ELA a luat naștere din satisfacerea unui orgoliu masculin: „MA simțeam flatat sa mas tiu atât de patima iubit de cea mai frumoasa colega de la Universitate”. O iubire născuta din orgoliu se va transforma in curând intr-o iubire-pasiune, iar ELA devine „suflet din sufletul meu”. Cei doi se căsătoresc si, deși trăiesc modest din punct de vedea material, sunt fericiți. Lui Stefan i se pare ca traiste o iubire inălţătoare si ca s-a sustras realității. Primirea pe neașteptate însa a unei moșteniri de la Unchiul Tache va declanșa criza matrimoniala a cuplului. ELA pare sa se distanțeze de idealul de feminitate imaginat de Georghidiu, fiind tot mai atras de discuțiile despre bani, de mondenitatea, de domnul G. Acest fapt IL nemulțumește pe Stefan si ii provoacă suferința: „As vrut-o mereu feminina deasupra acestor discuții vulgare”. Prima ruptura a cuplului are loc odată cu excursia de la Odobești. Stefan se desparte de ELA si experimentează iubirea de tip Don Juan: „eram văzut aproape in fiecare seara la brațul altei femei”. Cu toate acestea, Gheroghidiu traiste nostalgia iubirii-pasiune: „Am reluat legătura cu toate prietenele Elei, dintr-una mi-am făcut amanta ca sa aflu vesti despre ea”. Cei doi se impaca insa Stefan se va confrunta cu o alta suferința decisiva, cea a războiului.

 Constintizandu-si limitarea propriului eu, Stefan simte nevoia sa trăiască experiența războiului, „sa afle ce este războiul adevărat”. Realitatea frontului este însa una diferita de cea imaginata de personaj. Războiul nu înseamnă acte de eroism si vitejie, recunoașterea meritelor, ci, din potriva, haos, ordine contradictorii ale superiorilor, spaima in fata morții. Semnificativa in acest sens, este secvența narativa in care Stefan Gheorghidiu urca in fruntea propriului batalion, muntele Măgura, iar când ajunge in vârf constata ca armata romana si-a întors tunurile împotriva propriilor trupe. Capitolul intitulat „Ne-a acoperit amantul lui Dumnezeu” reda vițiul si auditiv imaginea apocaliptica a războiului. Experiența frontului ii permite lui Gheorghidiu sa se detașeze de trecut, de suferința din dragoste: „nevasta-mea, amantul ei, bucuriile si minciunile lor sunt nesemnificative in fata suferințe acestor oameni dintre care unii vor muri in 10-15 minute”. Tot pe front, personajul descoperă amiciția, apropierea fata de cei de care lupta. Aceștia devin „Soldații mei, singurii care contează cu adevărat pentru mine; restul lumii este doar teoretic”.

Sunt de părere ca Vinea moderna asupra lumii a scriitorului se reflecta in relația dintre personajele Stefan Gheorghiu si ELA. Am in vedere, când afirm aceasta, mai intui criza a sinelui, a omului modern. Gheorghiu si recunoaște limitarea propriului eu si de aceea optează pentru experimentarea celor doua forme de cunoaștere: cea a iubirii si cea a războiului. Mai apoi, protagonistul traversează criza comunicării cu ceilalți si in special cu șotia sa, ELA. Inadaptata, pe toate planurile, Gheorghiu alege in final starea de ataraxie. Nu in cele din urma protagonistul, ateu convins, traiste si criza comunicării cu transcendenta.

In concluzie, relația dintre cele doua personaje, Stefan si ELA, romane reprezentativa pentru viziunea despre lume a autorului si pentru modernismul promovat de romancierii din perioada interbelica.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - Personaj principal

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi  - Particularitati de constructie ale unui personaj

Camil Petrescu

                Diferenta dintre omul traditional si cel modern se poate stabili, avand in vedere relatia pe care acesta o stabileste cu transcendenta. Daca pentru omul traditional lumea exterioaa exista independent de vointa lui, omul modern considera ca singura realitate pe care o poate percepe este cea interioara, a propriei constiinte. Daca omul traditional crede in existenta unui Dumnezeu si a unui destin prestabilit, omul modern traverseaza criza comunicarii cu transcendenta, caci, asa cum afirma Nietzsche „Dumnezeu a murit”. Omul modern se constitue pe sine ca divinitate sau cauta Absolutul in diferite experiente existentiale: iubirea, razboiul, puterea politica, eruditia etc.

                Semnificativa pentru viziunea moderna a scriitorului asupra lumii este constructia personajului Stefan Gheorghidiu, protagonistul romanului subiectiv de analiza psihologica, „Ultima noapte...” a lui Camil Petrescu aparut in anul 1930.

                In primul rand, asa cum se prefigureaza inca din titlu discursul narativ al romanului dezvolta tema erosului si cea a razboiului perceputa ca forma de cunoastere a sinelui si a lumii. Protagonistul se confrunta cu doua experiente existentiale: una individuala, a erosului, si una colectiva, a razboiului. In final, constintizeaza ca drama colectiva este mult mai puternica decat cea individuala, ca „ absolutul mortii eclipseaza absolutul iubirii”.

                In al doilea rand, pentru ca este un roman de analiza psihologica, „Ultima noapte...” dezvolta un amplu conflict interior. Daca la inceput Stefan Geheorghidiu, adept al filosofiei lui Kant, considera ca singura realitate care conteaza este cea interioara, partea a doua, care il surpinde traversand experienta frontului, ii va modificca aceasta perceptie asupra lumii. Ranit in razboi, Gheorghidu se intoarce la Bucuresti, unde manifesta o atitudine de indiferenta atat fata de mama sa, cat si fata de Ela despre care afirma ca „o priveam cu indiferanta cu care privesti un tablou”. Asadar, ororile frontului, realitaeta exterioara, l-au marcat intr-atat pe Gheorghidiu, incat nu mai are puterea de analiza „Ma simt extenuat si mi-e indiferent, chiar daca e nevinovata” afirma el despre Ela.

                In aceeasi ordine de idei, in vederea redarii cat mai autentice a trairilor autorului-personaj, se utilizeaza o perspectiva narativa subiectiva, cu o viziunea „impreuna cu”. Stapanul de sclavi din proza traditionala devine, in romanul modern, un cavaler ratacitor care se misca timid si stingher intr-o lume pe care nu o mai stapaneste si nu o mai cunoaste: lumea propriului eu. Naratorul-personaj se confeseaza astfel in fata cititorului atat in ceea ce priveste povestea de iubire cu Ela, cat si i ceea ce priveste experienta frontului. Partea a doua a romanului este realizata sub forma unui jurnal de campanie care transcrie fidel experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial.

                Nu in ultimul rand, modalitatile de caracterizarea ale personajului sunt cele specifice prozei moderne:  analiza psihologica si monologul interior. Cititorul are acces la caracterul personajului si prin intermediul parerilor formulate de ceilalti partanti ai textului. De pilda, unchiul Nae ii dezvaluie inadaptabilitatea la socientatea mercantila in care traieste: „N-ai spirit practic. Ai sa-ti pierzi toata averea. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nicio banza”. Gesturile, faptele, atitudinile sau relatia cu celelelate personaje devin adevarate mijloace de caracterizare indirecta.

                Incipitul romanului surpinde statutul social al protagonistului: „Luam parte ca proaspat sublocotenent la amenajaea fortificatiilor de pe Valea Prahovei”. Aceasta pare a discursului narativ releva atitudinea ironica a personajului, in raport cu realitatea frontului:” Zece porci tiganesti cu boturi puternice ar putea darama, in mai putin de o jumatate de zi toate aceste constructii”. La popota ofiterilor unde se discuta pe marginea unui subiect aflat din presa, Gheorghidiu se comporta ca un expert in psihologia dragostei, fiind de parere ca: „cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Ba mai mult, manifesta superioritate in raport cu participantii la dialog care nu-i impartasesc opinia spunand despre ei ca utilizeaza: „notiuni primare, grosolane, cu sensuri nediferentiate.” Incepand cu cpitolul al doilea, il descperim pe Gheorghidiu ca stundent la Filosofie si cat sot al Elei. Poveste de iubire tradeaza ipostaza unui insetat de Absolut, care traieste convingera ca, prin iubire, s-a sustras realitatii exterioare, traind intr-o lume a Ideilor. In partea a doua, protagonistul este surpins pe frontul Primului Razboi Mondial, unde este numit „varf al avangardei romane”. Cu toate acestea, lupta alaturi de ceilalti ostasi, „singurii care conteaza pentru mine; restul lumii e pur teoretic”.

                Din punct de vedere psihologic, Stefan Gheorghidiu intruchipeaza intelectualul lucid, analitic, hipersensibil si introspectiv. Personajul analizeaza cu lucidittate fiecare gest al sau si al persoanelor cu care intra in contact. Luciditatea excesiva de care da dovada este evidentiata de replica unei doamne cu care se intalneste intamplator: „Dumneata esti dintre cei care face mofturi interminabile si la masa, dintre cei care cauta fire de par in orice fel de mancare. Ah, nu, atata luciditate este insuportabila, dezastruoasa”.

                La fel ca toate personajele masculine din opera lui Camil Petrescu, fie ca vorbim de roman sau de dramaturgie existenta lui Stefan Gheorghidiu se inscrie in sfera moralitatii. Personajul nu poate face niciun gest care sa nu fie dictat de o constiinta puternica. De pilda, la scena narativa a mesei de familie, cand primeste mostenirea de la unchiul avar, Tache, personajul tine piept acuzelor neamurilor sale cum ca nu a respectat traditia familiei, la fel ca tatal sau luandu-si o nevasta saraca. Stefan Gheorghidiu nu poate abdica de la principiile morale, fapt cae genereaza drama: „Cata luciditate, atat drama”.

                Principala trasatura de caracter a protagonistului este inadaptabilitatea.

                O prima secventa narativa prin care se evidentiata aceasta trasatura de carcater este surpinsa in incipitul romanului, la scena de la popota. Aici, protagonistul are parere contradictorii cu ceilalti parteneri de discutie. In viziunea sa, iubirea este un proces de autosugestie: „iubesti mai intai din mila, iubesti pentru ca asta stii ca o va face fericita. Te obisnuiesti apoi cu zambetul ei si-ti trebuieste prezenta ei zilnica”. Pornind de la aceasta discutie, personajul recurge la memoria voluntara pentru a aduce in prezent si a analiza cu luciditate trecutul povestii de iubire cu Ela. Analizand, asadar, cei doi ani si jumatate de casatorie cu Ela, Gheorghidu afirma ca iubirea sa a luat nastere dintr-un orgoliu, acela de a fi iubit cu patima de cea mai frumoasa colega de la universitate. Cei doi se casatoresc, iar pentru Stefan, Ela devine „suflet din sufletul meu”. Mostenirea primita de la unchiul Tache va declasa ruptura cuplului, deoarece Ela se indeparteaza din ce in ce mai mult de idealul de feminitate: „As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor disctuii vulgare”. Dupa despartiri si impacari repetate, personajul se confrunta cu o alta experienta cruciala, cea a razboiului.

                Constintizandu-si limitarea propriului eu, Stefan Gheorghidiu se inroleaza in armata pentru a experimenta „razboiul cel adevarat”. Realitatea frontului insa „cu moartea plutind in toate” este diferita de ceea ce intelectualul a citit in carti. Razboiul nu inseamna acte de eroism ci, din potriva, dezordine, ordinele contradictorii ale superiorilor, frica in fata mortii iminente. Pe front, Gheorghidu traverseaza aceeasi criza a comunicarii. Semnificativa in acest sens este secventa narativa cand urca muntele Magura cu propriul batalion, iar, cand ajunge in varf, constata ca armata romana isi are intoarse tunurile spre prorpiile-i trupe. Aici, in razboi, reuseste insa detasarea de drama individuala: „nevasta-mea, amantul ei, bucuriile si minciunile lor sunt nesemnificative in fata suferintei acestor oameni dintre care unii vor muri in 10-15 minute.” Gestul final al lui Gheorghidiu, cand decide sa se desparta de Ela, aminteste de personajul Hyperior a lui Mihai Eminescu din „Luceafrul”. Gheorhidiu constintizeaza artificialitatea sentimentelor, superficialitatea lumii in  care traieste si de aceea adopta starea de ataraxie: „Am decis sa-i las totul: de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale la amintiri, adica tot trecutul”.

                Sunt de parere ca prin personajul Stefan Gheorghidiu, Camil Petrescu suprinde cele trei ipostaze ale crizei pe care le traverseaza omul modern.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, mai intai o criza a sinelui. Constientizandu-si limitarea propriului eu, protagonistul romanului se confrunta cu doua experiente cruciale de viata, avungand in final la concluzia ca drama individuala paleste in fata celei colective. Mai apoi, personajul traversaza o criza a comunicari cu ceilalti, cu lumea in care traieste. Constintizand artificialitatea unei relatii exterioare dominate de mercantilism, Gheorghidiu adopta in final starea de ataraxie. Nu in cele din urma, un ateu convins, Gheorghidiu traverseaza criza comunicarii cu transcendenta. Nu intamplator, el cauta Abolutul in iubire si-n razboi.

                In concluzie, personajul Stefan Gheorghidiu ramane reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, pentru un intelectual care isi traieste drama inadaptabilitatii la lumea in care traieste.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - Tema si viziunea despre lume

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi  - Tema si viziunea despre lume

(roman modern, subiectiv, de analiza psihologica)

Camil Petrescu

                Incercand sa sublinieze evolutia fiintei umane in raport cu realitatea exterioara, filosoful Michel Foucault stabileste doua moduri de raportare la realitate: una clasiaca, tradititonala si una moderna. Daca pentru omul traditional realitatea exterioara exista independesnt de vointa lui, destinul sau fiind prestabilit de Dumnezeu, pentu omul modern realitatea exterioara exista atata vreme cat poate fi filtrata de constiinta individului. Daca omul traditional percepe realitatea ca fiind una coerenta, omogena, omul modern percepe o singura realitate, cea interioara. Literatura reflecta aceasta trece de la traditional spre modern, iar dintre toate speciile literare romanul pare sa reflecte cel mai bine aceasta motivatie de viziune.

                Semnificativa pentru viziunea moderna asupra lumii este creatia lui Camil Petrescu „Ultima noapte...”, un roman subiectiv de analiza psihologica, aparut in anul 1930. In conferinta intitulata „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu teoretizeaza noul tip de roman, idei care se regasesc si-n opera „Ultima noapte...”

                In primul rand noul tip de roman respinge ideea mimesisului, iar veridicitatea si verosimilitatea din proza traditionala sunt inlocuite de autenticitate. Universul fictional imaginat de Camil Petrescu reda autentic trairile personajului-narator, Stefan Gheorghidiu in raport cu cele doua experiente de viata traite. Prima parte a discursului narativ surpinde povestea de iubire dintre Stefan Gheorghidiu, student la Filosofie si frumoasa Ela studenta la Litere. Modernitatea romanului consta-n aceea ca lectorul are acces la aceasta poveste printr-o singura perspectiva, cea a barbatului. De aceea citittorul nu se va pronunta niciodata asupra fidelitatii sau infidelitatii femeii, cu atat mai mult cu cat aceasta poveste de iubire este redata dintr-o perspectiva unica subiectiva. De asemenea, modernitatea se evidentiaza si in mocul in care e prezentat razboiul. Realizata sub forma unui jurnal de campanie partea a doua a romanului surprinde experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial. Foamea, frigul, frica, durerile de stomac ale unui soldat ori un picior amputata sunt mult mai autentice penru un romancier decat tabloul general al bataliei. La Camil Petrescu razboiul nu mai inseamna acte de eroism si de vitejie, ci haos, absurd, spaima in fata mortii. De pe scena Istoriei, razboiul se muta pe cea a constiintei individului.

                In al doilea rand, caracterul modern al romanului se evidentiaza si la nivel tematic. Asa cum se prefigureaza inca din titlu, discursul narativ dezvolta doua teme majore: erosul si razboiul, perepute ca forme de cunoastere a sinelui si a lumii. Pesonajul-narator compara cele doua experiente pentru a le releva, in final, adevarata valoare. Asadar, traind experienta individuala a erosului si apoi pe cea colectiva, a razboiului, protagonistul ajunge la concluzia ca drama colectiva este mai puternica decat cea individuala: absolutul mortii eclipseaza absolutul iubirii.

                In aceeasi ordine de idei, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu respinge ideea de personaj tipologic, specific prozei traditionale. De aceea construieste in romanul sau un personaj unic, complex din punct de vedere psihologic, un personaj a carui constiinta sa sustina intreaga constructie epica a romanului. Astfel, Stefan Gheorghidiu intruchipeaza intelectualul lucid, analitic, hipersensibil si introspectiv.

                Nu in ultimul rand, perspectiva narativa obiectiva din romanul traditional este inlocuita la Camil Petrescu de o perspeciva subiectiva, cu o viziunea „impreuna cu”. Naratorul omniscient este considerat de Camil Petrescu o voce necredibila, care creeaza o lume artificiala. Noul tip de roman aduce in prim plan naratorul-personaj, subiectiv, homodiegetic „Eu nu pot scrie onest decat la persoana I singular”. Limbajul tradeaza atitudinea anticalofila a unui scriitor a carui intentionalitate artistica o reprezinta redarea autentica a propriilor trairi.

                Asa cum am afirmat ceva mai sus discursul narativ al romanului dezvolta doua teme, percepute ca forme de cunoastere a sinelui si a lumii.

                Prima parte a romanului se centreaza pe povestea de iubire dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Experienta erosului este o forma de cunoastere, fapt dovedit de ipostazele diferite in care apare protagonistul. La inceput, personajul traieste iubirea-pasiune. Se casatoreste din dragoste cu Ela si traiesc in armonie, chiar daca modest din punct de vedere material. Stefan o transforma pe Ela intr-un ideal de feminitate si traieste senzatia sustragerii din realitate. Primirea mostenirii de la unchiul Tache declanseaza declinul cuplului, deoarece lui Stefan i se parea ca sotia lui pare din ce in ce mai atrasa de existenta materiala: „As fi vrut-o mereu feminina deasupra acestor discutii vulgare”. Cei doi se despart, moment in care Gheorghidu experimenteaza iubirea de tip Don Juan. Este vazut aproape in fiecare seara la bratul unei alte femei, aduncandu-si chiar in patul conjugal o actrita frivola. Acest gest al personajului trebuie interpretat insa tot din perspectiva cunoasterii. El vrea sa se convinga ca toate femile sunt la fel si ca Ela nu este cu nimic mai presus. Ba mai mult, gestul tradeaza si o forma de autopedepsire pentru naivitatea de care a dat dovada atunci cand a vazut-o pe Ela o fiinta superioara. Personajul resimte insa, nostalgia iubirii pasionale, fapt marturisit de el insusi: „Am reluat legatura cu toate prietenele Elei, dintr-una mi-am facut chiar amanta sa aflu vesti despre ea”. In finalul romanului cititorul descopera o alta ipostaza a protagonistului. Acesta traieste cu regretul ca „nu m-am istovit intr-o frenezie sexuala neintrerupta si ca mor capabil sa iubesc cu aceeasi pasiune ca la 23 de ani”. Se observa aici conditia intelectualui lui Camil Petrescu, un individ insetata de absolut.

                Partea a doua a romanului se constitue intr-un jurnal de camapnie care transcrie fidel experientele participantului direct pe frontul Primului Razboi Mondial. Stefan Gheorghidiu isi constientizeaza limitarea propriului eu si de aceea decide sa cunoasca o noua experienta, cea a razboiului. Pe front insa, descopera ca adevarata realitate este diferita de imaginea „razboiului cel adevarat” despre care a aflat din carti. Frontul nu-i ofera imaginea unor acte de eroism, ci haos, dezordine, ordine contradictorii ale superiorilor. Absurdul razboiului este evidentiat de secventele narative in care Gheorghidiu la varful al avangardei romane urca imreuna cu propriul batalion muntele Magura, iar cand ajunge in varf descopera ca armata romana isi are intoarse tunurile spre propriile trupe. Spaima in fata mortii, dimensiunea apocaliptica a razboiului ating punctul culminant in capitolul intitulat „ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Pe frontul de lupta, personajul-narator reuseste sa se detaseze de drama sa individuala, de povestea de iubire dintre el si Ela „Nevasta-mea, amantul ei, minciunile si bucuriile lor sunt nesemnificative in fata suferintei acestor oameni dintre care unii vor muri in 10-15 minute.” Detasarea de trecut ii favorizeaza aparitia sentimentului de camaraderie fata d cei alaturi de care lupta. Combatantii romani devin pentru el „soldatii mei”, „camarazii mei”, „singurii ce conteaza pentru mine”.

                Viziunea despre lume a autorului se evidentiaza si prin relatia incipit-final. Daca in proza tradiionala omogenitatea lumii era redata prin simetria incipit-final, in proza moderna, care reflecta lumea interioara, faramitata a individului, incipitul si finalul nu mai pot urma aceeasi logica a simetriei.

                Incipitul este realizat in maniera prozei realiste, prin fixarea exacta a cronotopului: „In primavara anului 1916 luam parte ca proaspat sublocotenent la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei intre Bucuresti si Predeal”. Modernitatea romanului consta in faptul ca aceasta realitate exterioara este filtrata in continuare de subiectivitatea naratorului personaj. Acesta consemneaza, in roman, artificialitatea frontului „ Zece porci tiganesti, cu boturi puternice ar putea darama in mai putin de o jumatate de zi toatea aceste fortificatii”. Incipitul surprinde si discutia de la popota ofiterilor pe marginea unui banal subiect despre un sot care ucigandu-si nevasta acuzat de infidelitate a fost achitat la tribunal. In timpul acestei discutii, Gheorghidiu se comporta ca un expert in psihologia dragostei, considerand ca „cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Ba mai mult, ii trateaza cu superioritate pe partenerii de discutie acuzandu-i ca utilizeaza „notiuni primare, grosolane, cu sensuri nediferentiate.”

                Finalul deschide perspectiva unui text deschis, trasatura specifica modernitatii. Ultimul capitol, intitulat sugestiv „Comunicat apocrif” nu seamana cu titlul confesiv intalnit in celelalte capitole a romanului. Desi naratiunea la persoana I se pastreaza, nu regasim tensiunile interioare a personajului din celelalte capitole. Ranit pe front, Gheorghidiu se intoarce la Bucuresti, unde manifesta indiferenta fata de mama sa, cat si fata de Ela pe care o privea acum „cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Ororile frontului l-au marcat intr-atat, incat nu este capabil de auto-analiza: „ma simt extenuat si mi-e indiferent chiar daca este vinovata”, afirma el despre Ela. Ultimele randuri de roman, dobandesc aspectul unui proces verbal, personajul narator, decizand sa se desparta de Ela si odata cu ea, de tot trecutul: „Am decis sa-i las totul: de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale, la amintiri.”.

                Pentru ca este un roman psihologic, discursul narativ al operei „Ultima noapte...” nu se mai focalizeaza pe reprezentarea unor conflicte exterioare, ci pe redarea conflictelor interioare ale naratorului personaj. Adept al filosofiei lui Kant, Gheorghidiu considera ca singura realitate care conteaza este cea interioara, a propriei constiinte, inafara de aceasta, „totul e bestialitate”. Conflictul major al romanului este generat de diferenta intre modul in care Gheorghidiu se raporteaza la realitate si adevarat fateta a acesteia. Partea a doua a romanului ii schimba insa personajului viziunea asupra lumii. Experienta frontului, ororile razboiului l-au marcat atat de mult incat, in final, acesta renunta la autoanaliza.

Morometii - Caracterizarea personajului principal

Morometii  - Caracterizarea personajului principal

Marin Preda

                Se stie ca, in textul epic, personajele sunt purtatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discursul narativ. Ele sunt rotitele care pun in miscare mecanismul universul fictional. In proza realista, care-si propune reflectarea veridica a realitatii, personajele intruchipeaza tipologii umane, reprezentative pentru clasa sociala din care fac parte. Pentru a creea iluzia vietii, autorul de proza realista construieste personaje complexe din punct de vedere psihologic.

                Reprezentativa pentru viziunea realista a scriitorului asupra lumii este constructia personajului Ilie Moromete din romanul „Morometii” de Marin Preda, aparut in 1955 (volumul 1) – 1967 (volumul 2).

                In primul rand discursul narativ al romanului dezvolta doua categorii de teme: traditionale (familia, paternitatea, istoria, timpul, iubirea) si moderne (criza comunicarii, solitudinea, insingurarea). Romanul aduce in prim plan imaginea satului Sislistea Gumesti din Campia Dunarii, un sat supus destramarii de catre istorie. Ilie Moromete este, ca personaj literar, unic in proza romaneasca. El nu seamna nici cu inteprinzatoarea Mara a Ioan Slavici nici cu obsedatul de paman Ion, a lui Liviu Rebreanu. Asa cum il considera critica literara, este „singurul taran filosof din literatura romana”, deoarece in constiinta lui se reflecta toate transformarile istoriei.

                In al doilea rand, primul volum al romanului dezvolta trei conflicte exteriorare in care este implicat personajul lui Iliei Moromete. Mai intai e vorba de conflictul dintre tata si cei trei fii mai mari: Paraschiv, Nila si Achim. Acestia isi dispretuiesc tatal pe motiv ca nu este capabil sa transforme in bani produsele economiei rurale, la fel ca vecinul lor, Tudor Balosu, mult mai adaptat relatiilor capitaliste. Mai apoi, apare conturat conflictul dintre Moromete si sra sa Maria. Femeia ii invrajbeste pe baieti impotriva familiei si le sustine plecarea la Bucuresti. Conflictul dintre Ilie Moromete si sotia lui, Catrina se accentueaza in al doilea volum, cand aceasta se simte tradata de gestul lui Moromete de a-si vizita baietii la Bucuresti, motiv pentru care decide sa-l paraseasca. Conflcitul secundar, in primul volum, intre Ilie Moromete si baiatul cel mic, Niculaie, trece, in volumul al doilea, in prim plan, cand sunt opuse doua mentalitati: cea traditionala, a tatalui si cea comunist-socialista, a fiului.

                In aceeasi ordine de idei, perspectiva narativa este una obiectiva, cu o vizunea „din darat” si apartine unui narator omniscient, omniprezent si extradiegetic. In romanul „Morometii” se poate observa, insa, o limitare a omniscientei naratoriale, deoarece naratorul nu mai are in fata o lumea omogene, pe care o cunoaste, ci o existenta ce curge parca la intamplare. Aceasta limitare a omniscientei determina aparitia personajelor reflector. Astefl, personajul reflector al volumului intai este Ilie Moromete, iar in al doilea volum, Niculae. Naratorul primului volum este morometian in vereme ce in cel de al doilea volum, naratorul este antimorometian.

                Nu in ultimul rand, modalitatile de caracterizare ale personajelor sunt cele consacrate de proza realista: directe si indirecte. Carcaterizarea directa este realizata de catre naratorul omniscient, care afirma despre Ilie Moromete ca „era cu 10 ani mai mare decat Catrina, iar acum avea acea varsta intre tinerete si batranete, cand numai lucruri mari sau nenorociri mai pot schimba viata cuiva”. Personalitatea personajului se reflecta insa, in mod diferit in constiinta celorlalte personaje ale discursului narativ. De exemplu, sotia lui ii spune ca „e negru la suflet”, Maria, soara acestuia, il numeste „hot” pentru ca a taiat salcamul, iar Cocosila i se adreseaza prin replica „esti prost”, ceea ce sugereaza atat admiratia acestuia fata de prietenul sau, cat si invidia fata de inteligenta lui Moromete. Formelor consacrate de caracterizare li se adauga si cele moderne: stilul indirect liber, monologul interior, autocarcaterizarea. De pilda este semnificativ monologul din volumul al doilea, cand Moromete, aflat singur pe camp discuta cu un personaj imaginar, Baznae, o replica a conflictelor cu fiul cel mic, Niculae: „ Ca tu spui ca noi suntem cei din urma tarani si ca trebuie sa disparem. Dar nu te-ai gandit oare ca tu esti cel din urma prost si mai bine dispari tu decat noi?”.

                Din pcunt de vedere social, Ilie Moromete este un taran mijlocas din satul Silistea Gumesti. Ilie Moromete este o autoritate atat in cadrul familiei, cat si in cadrul colectivitatii rurale. Discursul narativ va surprinde stirbirea autoritatii personajului, astfel incat in final va ajunge un insingurat. Daca celebra scena a cinei din incipit il surprinde in ipostaza unui pater familia „stand parca deasupra tuturor”, pana la final membrii familiei il parasesc, tocmai datorita faptului ca personajul refuza comunicarea. Acest refuz este determinat de teama de a nu-si stirbi autoritatea, considerand ca gandurile si framantarile sale isi gasesc ecou in ceilalti. De asemenea, autoritatea lui decide si in cadrul colectivitatii rurale. Daca la inceput este spirirtul intalnirilor din poiana fierariei din Iocan, in volumul al doilea Moromete ramane singur pentru ca vechi prieteni au murit, sau l-au parasit, iar cei noi nu sunt capabil sa-i inteleaga gandurile.

                Comportamentul lui Ilie Moromete ii dezvaluie cele trei constante ale psihologiei sale: ironia, disimularea, amanarea. Ironia este o masca pe care personajul o foloseste  pentru a se salva de tragismul existential. O dovedesc scenele narative in care le ofera raspunsuri celor din jur la problemele pentru care el insusi nu gaseste solutii. De exemplu sotiei ii spune sa-i dea cainelui apa, atunci cand aceasta se enerveaza ca Dutulache a furat de pe masa ultima bucata de branza. Lui Nila ii raspunde ironic cand e intrebat de ce taie salcamul: „Intr-adins, Nila, asa, ca sa se mire prostii”. Arta disimularii o utilizeaz in raport cu reprezentatii noii lumi capitaliste. In fata agentilor veniti sa incaseze foncirea, joaca o adevarata comedie. De asemenea, detine tehnica amanarii, tragand de timp pentru a gasi solutii la probleme.

                Personajul Ilie Moromete nu traieste o drama de ordin economic, ci traverseaza o drama morala. El nu poate accepta ca lumea se schimba si ca rostul lui in viata a fost unul gresit. Personajul nu a abdicat, pana in ultima clipa a vietii sale de la principiile traditionale, fapt dovedit prin replica finala pe care i-o adreseaza doctorului: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!”.

                Inadaptabilitatea este principala trasatura de caracter a personajului Ilie Moromete.

                Semnificativa, in acest sens, este scena narativa in care Ilie Moromete se lasa convins de baietii mai mari si merge impreuna cu Niculae la munte pentru a face negot cu porumb.  Acolo, ramane impresionat de drama unei muntence vaduve si vinde granele mai ieftin. La intoarcere le povesteste tuturor membrilor familiei patania sa, iar acestia il asculta fascinati, pana cand afla ca vecinul lor, Tudor Balosul a vandut porumbul mai scump. Asadar, pentru Moromete nu latura materiala a existentei este cea care conteaza, ci dimensiunea ei spirituala: atmosfera, placerea vorbei, povestirea.

                Finalul volumului intai se constiue intr-o alta secventa narativa semnificativa pentru inadaptabilitatea personajului. Afland de planul baietilor mai mari, Moromete se retrage singur pe lotul sau de pamant, se asaza pe piatra alba de hotar cu capul prins intre maini si se intreaba daca nu cumva rostul copiilor in lume este acela de a-si supara parintii, iar rolul acestora din urma este de a-i ierta: „Dar daca lumea e asa cum spun ei si nu cum zic eu, ce mi mai ramane de facut? Ii las sa se scufunde: mai intai lumea si apoi ei”.

                Sunt de parere ca personajul Ilie Moromete devine reprezentativ pentru intreaga viziune despre lume a autorului.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, faptul ca scriitorul propune prin „Morometii” un univers ficitional in care surpinde deruralizarea satului romanesc. Familia Morometilor devine, in acest sens, o familie simbol, intrucat destramarea ei sugereaza destramarea lumii traditionale. Spre deosebire de „Ion” al lui Liviu Rebreanu, de exemplu, un personaj bolnav din cauza obsesiei pentru pamant, Ilie Moromete este un personaj imbolnavit prin contactul sau cu istoria. Toate transformarile sociale isi gasesc ecou in constiinta acestui personaj, afecatandu-i psihologia. Solitudinea lui Moromete din final anunta insingurarea si instrainarea de lume a omului modern.

                In concluzie, luandu-l ca model pe tatal sau Tudor Calarasu, Marin Preda creeaza prin Ilie Moromete un personaj unic in lietartura romana, un „taran filosof” a carui moarte din final reprezinta, asa cum afirma Nicolae Manolescu „moartea celui din urma taran”.

Moromeții - Relația dintre doua personaje

Moromeții  - Relația dintre doua personaje

Marin Preda

                Se știe ca in  textul epic, personajele sunt purtătoare de semnificație ale mesajului transmis prin discurs. Ele sunt rotitele care pun in mișcare mecanismul universului ficțional al operei. Proza realista, care-si propune o reflectare veridica, obiectiva a realității, mizează pe personaje tipologice, reprezentative pentru clasa sociala din care acestea provin. Ba mai mult, in vederea creării iluziei vieții, scriitorul realist si construiește personaje complexe din punct de vedere psihologic.

                Reprezentativa pentru viziunea realista a scriitorului asupra lumii este construcția personajului Ilie Moromete din romanul „Moromeții” de Marin Preda, apărut in 1955 (volumul 1) – 1967 (volumul 2).

                In primul RAND, discursul narativ al romanului abordează o tematica sociala, rurala. Aceasta macro-tema se partiularizeaza printr-o îmbinare de teme dtraditionale (familia, istoria, paternitatea, timpul, iubirea) cu teme moderne (criza comunicării, solitudinea, înstrăinarea).  Ilie Moromete întruchipează tipologia taranului mijlocaș din satul Siliștea Gumesti. Acesta si depaseste însa tipologia, fiind un taran unic in toata literatura noastră. Spre deosebire de întreprinzătoarea Mara a lui Ioan Slavici, de obsedatul de amant, Ion, a lui Liviu Rebreanu sau de Vitoria Lipan, personajul lui Mihail Sadoveanu, Ilie Moromete este „singurul taran filosof” din literatura noastră. Pentru el viața este un spectacol demn de contemplat, iar toate transformările din societate si lașa amprenta asupra psihologiei sale.

                In al doilea RAND, discursul narativ al primului volum IL surprinde pe Ilie Moromete in centrul a trei conflicte exterioare, care vor avea ca finalitate destrămarea familiei sale. In centru este dezvoltat conflictul dintre Moromete si băieții mai mari: Paraschiv, Mila si Achim. Este vorba despre un conflict intre mentalitatea tradiționala a tatălui si mentalitatea capitalista a copiilor. Apoi conflictul dintre Ilie Moromete si șotia sa, Catrina care se va accentua in volumul al doilea, când femeia afla de vizita făcuta de șotul ei la băieții din București si decide sa-l paraseasca. Conflictul dintre Ilie si sora sa Maria, are ca efect învrăjbirea de către aceasta a băieților împotriva familiei si susținerea plecării lor la București. Conflictul secondar dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae va trece, in volumul al doilea, in prim plan, când sunt opuse doua mentalitatea: cea tradiționala, a tatălui si cea comunista, a fiului.

                In aceeași ordine de idei, perspectiva narativa este una obiectiva, cu o viziune „dindărăt” care aparține unui narator omniscient, omniprezent si extradiegetic. Naratorul romanului deține o omniscienta limitata, ceea ce are ca efect apariția, in plan discursiv, a personajelor reflector: Ilie Moromete in volumul I si Niculae Moromete in volumul al II-lea. Așadar, naratorul primului volum este moromețian, in vreme ce naratorul celui de al doilea volum este antimorometian. Naratorul ocupa o poziție de extrateritorialitate fata de universul ficțional creat, astfel incot nu intervine in destinul personajelor, lansatu-le sa evolueze spre deznodământ, in funcție d năzuințe si slăbiciuni.

                Nu in ultimul RAND, modalitățile de caracterizare ale personajului sunt cele consacrate de proza realista: directe si indirecte. Naratorul IL caracterizează direct, spunând ca „era cu zece ani mai mare decât Catrina, iar acum avea acea vârsta intre tinerețe si batranete, când numai bucurii sau nenorociri mari mai pot schimba firea cuiva”. Cititorul are însa acces la personalitatea personajului si prin felul prin care aceasta se reflecta in mod diferit in conștiința celorlalte personaje. De pilda, șotia Catrina ii reproșează patima logosului, Maria, sora lui, IL numește „hot” atunci când taie salcâmul fora știrea sa, iar Cocosila i se adresează cu apelativul „Ești prost!”, ceea ce sugerează invidia acestuia fata de inteligenta lui Moromete. Monologul, autocaracterizarea sau stilul indirect-liber devin mijloace moderne prin intermediul cărora naratorul devaluie psihologia personajelor. Reprezentativa pentru relația dintre Ilie Moromete si Niculae este secvența monologata când Moromete, aflat singur pe câmp, poarta o discuție cu un personaj imaginar Bâznae, ecou al lungului conflict cu Niculae: „Ca tu spui ca noi suntem cei din urma tarani si ca trebuie sa dispărem din aceasta lume. Dar nu ti-ai pus oare problema ca tu ești ultimul prost si mai bine dispari tu dintre noi?”. Faptele, gesturile, atitudinea sau relația cu celelalte personaje se consitue in adevărate mijloace indirecte de caracterizare.

                Din punct de vedere social, Ilie Moromete este o autoritate atât in plan familial, cat si in cadrul colectivității rurale. Celebra scenei a cinei din incipitul romanului surprinde ipostaza unui Ilie Moromete „stand parca deasupra tuturor si stăpânind cu privirea pe fiecare”. Discursul narativ va urmări știrbirea autoritarii personale, generata tocmai e criza comunicării dintre el si ceilalți membrii ai familie. Finalul romanului aduce in prim plan ipostaza unui Moromete parazit de toți, care moare singur, dar Moromete este o autoritate si in satul Siliștea Gumei, stăpânindu-i pe ceilalți prin inteligenta. In timpul întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iovan, Moromete le citește si descrifreaza celorlati subiecte din gazetele politice. In volumul al doilea, Moromete se instraineaza. Vechii prieteni au murit sau l-au parazit, iar noua generație nu este capabila, așa cum el însuși afirma, sa-i inteleaga gândurile.

                La nivel psihologic, personajul si dezvălui trei dominante de caracter:ironia, disimularea, amânarea. Ironia reprezintă o arma psihologica pe care Moromete o utilizează intru a se salva din tragismul existențial. Semnificativa, in acest sens, este replica pe care i-o da lui Nila atunci când acesta IL întreabă de ce taie salcâmul: „Intr-adins, Nila, așa, ca sa se mire prostii!”. De asemenea, personajul este un disimulat. Reprezentativa este comedia pe care o joaca in fata agenților veniți pentru inacasarea fonciiri. Tehnica amânării o folosește pentru a trage de timp astfel incot sa găsească soluții la problemele existențiale.

                Existenta lui Ilie Moromete este plasata, indiscutabil, in sfera moralității. Pana in ultima clipa a vieții sale, Ilie Moromete a luptat pentru păstrarea tradiției si a principiilor sale de viața. Replica din finalul romanului, pe care i-o adresează doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viața independenta!” surprinde tocmai crezul sau de viața. Ilie Moromete nu poate accepta nici clipa faptul ca rostul sau in lume a fost unul greșit. Așadar, personajul lui Marin Preda nu traversează o drama de ordin economic, ci o drama morala.

                Principala trăsătura de caracter a personajului este inadaptabilitatea.

Semnificativa, in acest sens, este scena narativa in care Ilie Moromete se lașa convins de băieții mai mari si merge împreuna cu Niculae la munte pentru a face negoț cu porumb.  Acolo, romane impresionat de drama unei muntence văduve si vinde grânele mai ieftin. La întoarcere le povestește tuturor membrilor familiei pățania sa, iar aceștia IL asculta fascinați, pana când afla ca vecinul lor, Tudor Bălosul a vândut porumbul mai scump. Așadar, pentru Moromete nu latura materiala a existentei este cea care contează, ci dimensiunea ei spirituala: atmosfera, plăcerea vorbei, povestirea.

                Finalul volumului intui se constipe intr-o alta secvența narativa semnificativa pentru inadaptabilitatea personajului. Aflând de planul băieților mai mari, Moromete ii bate, iar apoi se retrage singur pe lotul sau de amant, se asiza pe piatra alba de hotar cu capul prins intre mâini si se întreabă daca nu cumva rostul copiilor in lume este acela de a-si supăra paringii, iar rolul acestora din urma este de a-i ierta: „Dar daca lumea e așa cum spun ei si nu cum zic eu, ce mi mai romane de făcut? Ii las sa se scufunde: mai intui lumea si apoi ei”.

Sunt de părere ca romanul “Morometii” surprinde, prin personajul Ilie Moromete, drama taranului roman menit sa se confrunte cu transformările istoriei.

Am in vedere, când afirm aceasta faptul ca scriitorul propune in roman doua lumi: una a iluziei, căreia ii da glas Ilie Moromete si una reala reprezentata de Niculae si noua generației. Dramatismul reiese tocmai din faptul ca istoria, lumea reala lovește cu atâta putere i-o spulbera pe prima, cea a iluziei. Daca Liviu Rebreanu aducea, prin Ion, ipostaza unui taran “bolnav”, Marin preda aduce, prin Ilie Moromete, ipostaza unui taran “îmbolnăvit” prin contactul cu istoria.

In concluzie, personajul Ilie Moromete isi păstrează unicitatea in cadrul tipologiilor de tărani din literatura noastră, moartea sa din final, reprezentând, așa cum afirma criticul literar Nicolae Manolescu “moartea celui din urma taran”.

Morometii - Tema si viziunea despre lume

Morometii  - Tema si viziunea despre lume

(roman postbelic realist, cu influenete moderne)

Marin Preda

                Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial, literatura noastra cunoaste o stagnare. Cauzele ar putea fi grupate in jurul a doua categorii de determinari. Este vorba mai intai de o determinare exterioara, reprezentata de instaurarea la puetere a regimului totaliar comunist, care isi anexeaza literatura transformand-o intr-un instrument de protaganda. Metoda impusa este cea a realismului socialist. Perioada curpinsa intre 1956 – 1967 a ramas in istoria noatra literara sub denumirea de „obsedantul deceniu” (M. Preda). Mai apoi, este vorba de o determinare interioara, reprezentata de permanenta raportare a scriitorilor postbelici la modelele literare din perioada interbelica. Exista, totusi, in aceasta perioada, scriitori care reusesc sa se impuna prin creatii de valoare: M. Preda cu romanul „Morometii”, G Calinescu cu romanul „Bietul Ioanide” sau Eugen Barbu cu romanul „Groapa”.

                Reprezentativ pentru perioada postbelica este romanul lui M. Preda „Morometii”, aparut in doua volume (1955/1967). Cu toate ca nu adera la estetica realismului socialist, romanul reuseste sa se impuna in epoca, prin viziunea moderna, originala prin care scriitorul trateaza tematica rurala si problematica taranului.

                In primul rand, romanul isi propune veridica, obiectiva a realitati. Universul fictional imaginat de Marin Preda aduce in fata citittorului satul romanesc din Campia Dunarii, Silistea-Gumesti, satul supus destremari de catre istorie. In primul volum, structurile traditionale sunt inlocuite de cele capitaliste, acestea fiind inlocuite la randul lor, de cele socialiste, in al doilea volum. Citittorul descopera in „Morometii” imaginea unui sat total diferit decat cel prezentat de Liviu Rebreanu in „Ion”. S-a schimbat relatia omului cu pamantul. Daca pentru Ion aceasta relatie se defineste in termeni ontologici (existentiali), pentru taranii lui M Preda, aceasta relatie contine termeni economici. Daca pentru consatenii lui Ion cel mai important lucru este numarul de loturi de pamant detinute, pentru consatenii lui Ilie Moromete conteaza capacitatea de a transforma in bani produsele economiei rurale. De asemenea, obiceiurile taranului s-au schimbat. Taranii lui Preda nu mai participa la hora duminicala, ca odinioara locuitorii Pripasului. Ei se aduna in poiana fierariei lui Iocan, unde discuta probleme politice. Taranii lui Preda se inscriu la liberali sau la taranisti, cu alte cuvinte sunt mult mai deschsi spre viata politica a tarii in general, decat erau consatenii lui Ion. Asadar, taranii din Silistea Gumesti s-au emancipat si si-au impus un mod propriu de a vedea lumea.

                In al doilea rand, la nivel tematic se poate observa amestecul de traditional si modern. Discursul narativ abordeaza atat teme traditionale (familia, paternitatea, istoria, timpul, iubirea), cat si teme moderne (criza comunicarii, instrainarea, solitudinea).

                In aceeasi ordine de idei, modernitatea romanului se releva si la nivelul constructiei personajelor. Acestea nu mai pot fi incadrate in tipologii caracteristice societatii rurale. Ilie Moromete se distanteaza atat de inteprinzatoarea Mara, a lui Slavici, cat si de obsedatul de pamant Ion, a lui Rebreanu. Ilie Moromete este o figura singulara in literatura noastra, datorita complexitatii sale interioare, fiind considerat de criticii literari „singurul taran filosof”. In satul lui M Preda doar femeile mai merg duminica la biserica, barbatii fiind preocupati sa dezbata probleme politice. Tanara generatie refuza sa urmeze traditia si destinul parintilor: Paraschiv, Nila, Achim, Polina, Birica adopta o atitudine revolutionara. Mitul invatatorului de la tara se spulbera. Teodorescu, sustinut de sotia sa este preocupat mai degraba de intrigi, de certuri cu directorul Toderici, decat de educatia copiilor.

                Nu in ultimul rand, caracterul modern al romanului se evidentiaza si la nivelul perspectivei narative. Specific prozei realiste, naratorul adopta o perspectiva narativa cu o viziunea „din darat”. Omniscienta naratoriala este insa unilimitata deoarece naratorul din roman nu mai are in fata o lumea omogena si coerenta, ci o existenta faramitata care curge intr-o directie necunoascuta. Asa se explica faptul ca naratorul imprumuta viziunea personajelor sale. In primul volum, naratorul este morometian, Ilie Moromete fiind personaj reflector, in vreme ce in volumul al doilea, naratorul este antimorometian, personajul reflector fiind Nicolae. De asemenea, apar in discurs personaje informator: Scamosul, care-l instinteaza pe Moromete despre viata lui Achim la Bucuresti, Parizianu care informeaza in legatura cu vizita tatalui la cei trei fii din capitala sau Ilinca, care-i povesteste lui Nicolae despre moarta tatalui.

                Asa cum se prefigureaza inca din titlu, discursul narativ al romanului surpinde viata unei familii de tarani mijlocati din satul Silistea-Gumesti. Este o familie simbol a carei destramare sugereaza destramarea satului traditional. O prima secventa narativa menita a surpinde problematica romanului poate fi considerata cea a cinei, plasata la inceputul primului volum. Intorsi sambata seara de la camp, Morometii sunt surpinsi la masa, in tinda, asezati pe niste scaunele cat palma in jurul unei mese mici, rotunde. Secventa se deschide printr-o precizare temporala: „cat ieseau din iarna si pana aproape de Sf Nicolae” care reliefeaza existenta ritualizata a acestei familii. Familia Moromete este una hibrida, cu copii proveniti din doua casatorii: Pe de-o parte, Paraschiv, Nila si Achim, baietii din prima casatorie, iar pe de alta parte Tita, Ilinca, Nicolae, copiii din a doua casatorie. Pozitionara la masa a membrilor familiei arunca o lumina asupra rolului indeplinit de fiecare in cadrul familiei. De asemenea, scena poate fi considerata si o secventa de perspectiva finalista, prefigurand conflictele majore ale romanului. Astfel pozitionarea „pe partea din afara a tindei” a celor trei frati vitregi sugereaza inadaptabilitatea lor in familie, dar si finalul primului volum, cand vor p;leca la Bucuresti. Rolul femeii in cadrul familiei traditionale este evidentiat de pozitionarea catrinei „jumatate intoarsa catre vatra”. Ilie Moromete „statea parca deasupra tuturor”, fapt care sugereaza ipostaza sa de pater familias. Dupa cum se poate observa el se afla la distanta fata de ceilalti membrii ai familiei, naratorul sugerand astfel criza comunicarii care va avea ca finalitate destramarea familiei Morometilor. Iluzionarea lui Moromete ca „timpul are nesfarsita rabdare cu oamenii” este sugerata printr-un detaliu oferit de narator: masa cea mica lina cu arsurile de la tigaie nu a fost schimbata de pe vremea primei casatorii a lui Moromete cand copiii erau mici.

                O a doua secventa narativa semnificativa pentru ideatica romanului poate fi considerata cea a taierii salcamului. Ilie Moromete este nevoit sa taie salcamul ca sa-l vand lui Tudor Balosu, astfel sustinand plecrea lui Achim cu oile la Bucuresti. Salcamul reprezinta pentru satul Silistea Gumesti un axis mundi, fiind un marto mut al tuturor experientelor de viata. Taierea salcamului marcheaza in plan simbolic inceputul sfarsitului. Odata cu taierea copacului incepe declinul lumii Morometilor si totodata a lumii satului traditional. Timpul ales are o valoare simbolica: duminica dimineat, inainte de ravarsatul zorilor, cand femile isi plang mortii in cimitir. Este un timp thanatic, un posobil blestem din partea divinitatii ca Iliei a ales sa munceasca in ziua de duminica. Ideea de moarte este surprinsa si prin prezenta corbilor care dadeau tarcoale locului, imediat ce salcamul a fost doborat.

Viziunea despre lume a autorului se evidentiaza si la nivelul relatiei incipit-final. Discursul narativ al primului volum debuteaza si se incheie cu problematica timpului, astfel incat incipitul si finalul urmeaza o logica a simetriei.

Incipitul curpinde o parte expozitiva si una dramatizata. Expozitiunea fixeaza cronotopul,. In maniera prozei realiste: „In satul din Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea izbucnirii celui de al doilea Razboi Mondial se pare ca timpul avea nesfarsita rabdarea cu oamenii”. In continuare, sunt introduse in scena personajele, membrii familiei moromete, intorsi sambata seara de la munca campului. Cele doua fete, Tita si Ilinca se duc la garla, la scaldat, fiind inca prea mici pentru a-si ajuta mama la treburi. Catrina pregateste cina, in vereme ce baietii mai mari se retrag pentru a se odihnii sau a lenevii. Ilie Moromete iese la poarta pentru a-si cauta un partenere de dialog. Din aceasta scena, cititorul romanului poate observa dezbinarea membrilor acestei familii. Intre ei, exista o criza a comunicarii, ce va duce treptat la destramarea familiei. Partea dramatizata a incipitului este reprezentata de dialogul dintre Ilie Moromete si vecinul sau, Tudor Balosul. Scena devine reprezentativa, intrucat dezvaluie constantele psihologiei protagonistului: tehnica amanarii, ironia si disimularea.

Finalul primului volum il surpinde pe Iliei Moromete care, afland de planul baietilor se retrage singur pe lotul sau de pamant. Intors acasa, afla ca Paraschiv si Nila au furat din zestrea fetelor si au plecat cu caii la Bucuresti. Moromete se intinde pe pat si adoarme plin de pamant pe ochi si pe maini. Acest gest poate fi interpretat ca o moarte simbolica, ca o regresiune spre pamantul pe care si-ar fi dorit atat de mult sa-l pastreze si sa-l lase mostenire copiilor. Cand se trezeste, ii vinde lui Balosu pamantul din spatele casei, obtinand astfel banii necesari pentru a-si plati ratele la banca, datoria lui Aristide si taxele de scolarizare a lui Nicolae. Moromete constinetizeaza asadar, ca lumea s-a schimbat, insa aceasta metamorfoza afecteaza psihologia personajului. Dintr-unn Ilie Moromete sociabil si comunicativ a ramas doar un Moromete insingurat care „nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe stănoaga podiştei, la fel cum nu mai fu auzit raspunzand cu vorbe multe la salut”. Ultimele randuri ale primului volum surpind problematica timpului: „Mai sunt trei luni pana la izbucnirea razboiului, iar timpul nu mai avea rabdare”.

Trei conflicte majore sunt dezvolatate in primul volum al romanului, care vor avea ca finalitate destramarea familiei Morometilor. Mai intai, este vorba de conflictul dintre Ilie Moromete si cei trei baieti mai mari. Este vorba despre un conflcit intre mentalitati: cea traditionala, a tatalui si cea capitalista, a baietilor. Acestai isi dispretuiesc tatal pentru ca nu este atat de adaptata structurlor capitaliste cum este vecinul lor, Tudor Balosu. Mai apoi, conflictul dintre Ilie Moromete si sotia lui, Catrina. Acest conflict se accentueaza in volumul al doilea, cand femeia afla de vizita sotului la baietii din Bucuresti si-l paraseste. Conflictul dintre Moromete si sora lui Maria se reflecta in gesturile acesteia de a sustine cu inversunare plecarea baietilor la Bucuresti. Conflictul secundar dintre Iliei si Nicolae va trece in volumul al doilea in prim plan, opunand doua mentalitati: cea traditionala, a tatalui si cea socialista, a fiului.

Din punctul de vedere al constructiei si al compozitiei, romanul este structurat pe doua volume aparute la doisprezece ani distanta „1955-1967”. Cele doua volume sunt unitare prin tematica abordata si viziunea despre lume, surprinzand disolutia structurii traditionale sub influenta istoriei, dar cele doua volume pot fi percepute si separat, intrucat prezinta doua lumi: lumea tatalui (volumul 1) si lumea fiului (volumul 2). Originalitatea scriitorului consta in realizarea unui timp narativ in deplina concordatana cu timpul sugerat. Astfel, primul volum cuprinde trei parti. Prima parte sugereaza un timp rabdator, astfel incat aprope jumatate din primul volum prezinta evenimentele din satul Silistea Gumesti petrecute de sambata seara pana duminca noaptea. Incepand cu partea a doua, timpul naratiunii se accelereaza, surpinzand evenimente desfasurate pe parcursul a doua saptamani, in vereme ce partea a treia rezuma intamplari petrecute vreme de doua luni. Volumul al doilea este structurat pe cinci parti si cuprinde 15 ani de evenimente.

Sunt de parere ca Marin Preda reuseste sa se impuna in epoca prin romanul „Morometii” cu toate ca nu adera la estetica realismului socialist, iar asta deoarece scriitoru propune o viziune inedita asupra lumii traditionale si a problematicii taranului.

Am in vedere, cand afirm aceasta, faptul ca scriitorul surprinde imaginea lumii traditionale, supusa destramarii de catre istorie. Omul trebuie sa se adapteze lumii in care traieste. Ilie Moromete este insa un strasnic aparator al lumii stravechi. Ideile realismului, promovate in literatura inca din a doua jumatate a secolului al XX-lea ating punctul culminant prin romanul „Morometii”, care surprinde prabusirea unei lumi, universul satului traditional. De fapt, moartea lui Ilie Moromete in finalul romanului coincide, asa cum afirma Nicolae Manolescu cu „moartea celui din urma taran”.

In cocnluzie, romanul „Morometii” ramane reprezentativ pentru intreaga viziune despre lume a autorului si pentru literatura romana din perioada postbelica.