O scrisoare pierduta – Relatia dintre doua personaje

O scrisoare pierduta – Relatia dintre doua personaje

I.L. Caragiale

                Se stie ca, in treatrul dramatic, personajele sunt puratatoare de semnificatie ale mesajului transmis prin discurs. Dramaturgul se substitue naturii, creand situatii si personaje, facand din vis, realitate, aducand in fata spectatorilor o lume noua a carnavalescului.

                Actorii sunt cei care reprezinta scenic imaginea personajelor create de dramaturg, un adevarat Prometeu care da nastere vietii din nimic. Spre deosebire de tragedie, de exemplu, care aduce in prim-plan adevarati eroi, comedia creaza personaje carora le sunt caracterizate defectele, slabiciunile, scopul acestei opere fiind acela de a starni rasul.

                „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri in care dramaturgul creaza o adevarata galerie tipologica de personaje. Dintre personajele cu rol important in compozitie, privilegiati sunt Zaharia Trahanache, personalitatea politica a judetului si Nae Catavencu, avocat dornic de puetere care tulbura prin ambitia sa linistea orasului de provincie.

Statutul social al personajului este surprins in didascăliile din debutul piesei. Nae Catavencu este „avocat, director-proprietar al ziarului <<Răcnetul Carpaţilor>>, prezident fondator al Societăţii Enciclopedice Cooperative <<Aurora Economica Romana>>”. Iar Zaharia Trahanache este seful local al partidului de guvernamant,”prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii”. Este sotul Zoei si prietenul prefectului Stefan TIpatescu, cei trei facand parte dintr-un triunghi conjugal. Se remarca, aici, un comic de intenţie, prin dorinţa dramaturgului, de a surprinde discrepanta dintre esenţa personajului si aparenta.

                Psihologia personajului ii dezvăluie o inteligenta mecanica, bazata pe instinctul parvenirii. Nae Catavencu îşi doreşte cu ardoare funcţia de deputata, dar nu este capabil nici de analiza si nici de reflexie. Personajul nu este capabil sa-si stabilească atuurile si slăbiciunile pentru funcţia la care adera. De asemenea, nu îşi stabileşte un plan politic de acţiune coerent. El ştie doar ca trebuie sa parvină si in acest scop acţionează instinctual. Deși în aparență, Zaharia Trahanache, este mai încet în gândire și mai ușor de dus de nas, conform clișeului său verbal folosit foarte frecvent, "Ai puṭintica rǎbdare, stimabile!", care pare a-l caracteriza, în realitate este un individ abil și oportunist care acceptă situația de adulter a soției sale în favoarea propriului său interes.

                La fel ca toate personajele din comediile lui Caragiale, existenta lui Nae Catavecu si a lui Zaharia Trahanache nu se inscriu in sfera moralitatii. Singura lui arma politica pe care o foloseşte in dobândirea funcţiei de deputat este sondajul. Se foloseşte de scrisoarea de amor si ameninţa ca o va face publica daca nu va fi susţinut in alegeri. Desi Trahanache sustine idea integritatii morale ,el practica inselaciunea atat in familie cat si in politica. In familie accepta triughiul conjugal dintre el, Zoe si Tipatescu care i-a facut multe servicii politice. Iar, in viata politica falsifica listele electorale numarand voturile simpatizantilor impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu. Desi unii nu mai au averea necesara pt a vota ei ii trec pe listele electorale fiindca simpatizeaza cu partidul lor.

                In spirtiul comediilor lui Caragiale, fiecare personaj intruchipeaza un anumit tip uman, in acest caz sotul inselat, Zaharia Trahanache, si demagogul, Nae Catavencu.  Catavencu deţine arta disimulării, se comporta ca un actor desăvârşit, scopul sau fiind acela de a atrage atenţia celor din jur. Zaharia Trahanache intuieste in adeversarul sau politic lipsa de tact si de esenta si de aceea cu un calm menit sa starneasca rasul, considera scrisoarea de amor o „ plastografie”.

Relatia dintre cele doua personaje se evidentiaza, in primul rand, in scena IV din primul act cand Zaharia ii povesteste lui Tipatescu, prietenul lui bun, cum a decurs intalnirea ce a avut-o cu Nae Catavencu. Imediat ce Zaharia intra in incapere este intampinat cu o falasa si exagerata politete <<„Venerabile"-n sus, „venerabile"-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru...">>, in schimb Trahanache adopta o atitudine distanta, rece si la obiect <<Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!">>,<< După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!">>. Dupa ce Nae este fortata sa renunte la dulcegarii, acesta dezvaluie motivul intalnirii, acela de a-l santaja pe Zaharia spundandu-i ca va publica o scrisoare de amor trimisa sotiei sale, Zoe, de catre Stefan Tipatescu, in cazul in care nu-l ajuta la candidatura. Zaharia ramane nemiscat, parand a fi neimpresionat si sustine ca scrisoare este o plastografie.

                O a doua scene menita sa evidentieze relatia dintre cei doi este cea a discursului electoral. La inceputul acestuia Catavanecu cu o modestie exagerata, cere umil presedintelui, Trahanache, sa-i permita sa inceapa discursul „D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul...”. Adevarata relatie dintre cei doi se poate observa in timpul discutiei in spatele aparentelor. Trahanache, sub pretextul ca vrea sa faca liniste ca Nae sa poata sa-si continue discursul neintrerupt, de fapt intrerupe momentele in care Catavencu este aclamat si admirat. La randul sau, Catavencu, profita de acesta situatie si, demagog din fire, afirma: „Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele...”. Cu toate acestea Zaharia continua in incercarea de a intrerupe aplauzele si aclamatiile.

Cronotopul, surprins in didascăliile de la începutul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Acţiunea se petrece „ in capitala unui judeţ de munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surprinde tocmai intenţionalitate actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, in acest sens Nae Catavencu reprezintă tipul politicianului demagog, lipsit de scrupule, dornic de parvenire, iar Zaharia Trahanache tipul incornoratului si a politicianului oportunist.

Conflictul dramatic principal este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica intre cele doua tabere adverse: cea care susţine candidatura la funcţia de deputat a lui Farfuridi si tabăra lui Nae Catavencu a intelectualilor de la redacţia ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Discursul dramatic se conturează insa pe conflictul comic generat de discrepanta dintre esenţa si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ce sunt ele de fapt in realitate. In construcţia, atat a personajului Nae Catavencu cat si Zaharia Trahanache se remarca un comic de intenţie, rasul fiind stârnit de diferenţa dintre numeroasele titluri sociale ale personajelor si vidul lor caracterial.

Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice textului dramatic. Portretul lui Nae Catavencu si a lui Zaharia Trahanache sunt realizate atât prin mijloace directe, cat si indirecte. Predomina insa cele din urma, caracterul personajelor reieşind din gesturi, fapte, atitudini sau relaţia cu celelalte personaje. Prin intermediul dialogului personajele comunica si se comunica. De asemenea, numele si didascăliile devin, la nivel textual, alte mijloace de caracterizare ale personajului. Catavencu provine de la „catovcică” ce înseamnă haina de blana ce poate fi purtata pe doua fete, iar Zaharia vine de la zahariseala, ce sugereaza ramolismentul, real sau mimat, si comportamentul sau dulceag.

Nu in ultimul rând, limbajul devine in opera lui Caragiale, o alta forma de caracterizare a personajelor. Lipsa de cultura si de coerenta logica a lui Nae Catavencu se releva atât din utilizarea unor termeni improprii (ii numeşte „capitalişti” pe locuitorii capitalei), cat si a unor enunţuri fără sens „ industria romana este admirabila, sublima am putea spune, dar lipseşte cu desăvârşire” sau „ după lupte seculare care au durat 30 de ani”. Amstecul de registre stilistice este evident in replicile lui Trahanache, care isi tradeaza prin pronuntia cuvintelor, originea greaca „sotietate”, „printip”, si prin deformarea neologismelor, incultura „dipotat, docoment, cestiuni, endependent, enteres”.

Sunt de părere ca, prin comedia „O scrisoare pierduta”,  I.L. Caragiale ironizează imaginea societăţii politice a vremii sale, o societate lipsita de principii morale.

                Am in vedere, când afirm aceasta realizarea unor tipologii de personaje, dintre care cele mai semnificativ pare sa fie Nae Catavencu si Zaharia Trahanache. Acestia oglindesc demagogia unei clase politice, pentru care interesul central este cel individual.

                In concluzie, prin personajele create spectatorul comediei „O scrisoare pierduta” are acces la imaginează si la mentalitatea unei epoci, a cărei problematica pare sa fie una actuala.

O scrisoare pierduta – Personaj principal

O scrisoare pierduta – Particularitatile de construcite a unui personaj

I.L. Caragiale

                Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care dramaturgul se substitue naturii, zamislind personaje si locuri noi, facand din vis realitate, aducand in fata spectatorilor o lume noua. Actorii sunt cei care insufletesc personajele imaginate de dramaturg, un adevarat prometeu care creeaza viata din nimic. Spre deosebire de tragedie, specie a genului dramatic care aduce in prim plan personaje din inalta clasa sociala, comedia se opreste asupra satirizarii defectelor fiintei umane, starnind astfel rasul.

                „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri care isi propune sa starneasca rasul prin surpinderea unor situatii comice si a unor tipologii umane. Lumea infatisata de Caragiale este un adevarat spectacol al mastilor, o lume de parveniti si demagogi pentru care singurul scop existential este reprezentat de interesul propriu, de castigul imediat. Intre acestia se distinge personalitatea lui Nae Catavencu.

                Statutul social al personajului este surpins in didascaliile din debutul piesei. Nae Catavencu este „avocat, director-proprietar al ziarului <<Racnetul Carpatilor>>, prezident fondator al Societatii Enciclopedice Cooperative <<Aurora Economica Romana>>”. Se remarca, aici, un comic de intentie, prin dorinta dramaturgului, de a surprinde discrepanta dintre esenta personajului si aparenta.

                Psihologia personajului ii dezvaluie o inteligenta mecanica, bazata pe instinctul parvenirii. Nae Catavencu isi doreste cu ardoare functia de deputata, dar nu este capabil nici de analiza si nici de reflexie. Personajul nu este capabil sa-si stabileasca atuurile si slabiciunile pentru functia la care adera. De asemenea, nu isi stabileste un plan politic de actiune coerent. El stie doar ca trebuie sa parvina si in acest scop actioneaza instinctual.

                La fel ca toate personajele din comediile lui Caragiale, existenta lui Nae Catavecu nu se inscriei in sfera moralitatii. Singura lui arma politica pe care o foloseste in dobandirea functiei de deputat este sondajul. Se foloseste de scrisoarea de amor si ameninta ca o va face publica daca nu va fi sustinut in alegeri.

                Firea cameleonica pare sa fie principala trasatura de caracter a personajului, fapt dovedit inca din numele acestuia: Catavencu provine de la „catovcica” ce inseamna haina de blana ce poate fi purtata pe doua fete. La inceputul piesei, cand detine scrisoare ca obiect al santajului se arat orgolios, inflexibil, nedispus sa accepte o alta solutie decat aceea de a fi sustinut in alegeri. La fianal cand pierde scrisoarea, renunta la orgoliu si, supus si umil, ii cere iertare Zoei vazand in aceasta singura cale de a se salva. Ba mai mult accepta sa conduca festivitatea de numire in functie a noului ales, Agamemnon Dandanache.

                O alta trasatura definitorie a personajului poate fi considerata demagogia. Aceasta trasatura se releva in seara discursului pe care il rosteste in fata electoratului. Trece plin de importanta printre multime pentru a ajunge la tribuna unde va tine discursul. Se arata vizibil emotionat, tusind si stergandu-se de sudoare. Catavencu detine arta disimularii, se comporta ca un actor desavarsit, scopul sau fiind acela de a atrage atentia celor din jur. Sustine cu tarie ideea de progres al tarii, dar in realitatea nu-si doreste decat atingerea scopului propriu. Demagogia personajului se dezvaluie in momentul aparitiei Cetateanului turmentat, cand se simte vizibil deranjat si iritat de interventia omului simplu, in slujba caruia trebuie sa se puna.

                Cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Actiunea se petrece „ in capitala unui judet de munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surpinde tocmai intentionalitate actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, in acest sens Nae Catavencu reprezinta tipul politicianului demagog, lipsit de scrupule, dornic de parvenire.

                Conflictul dramatic principal este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica intre cele doua tabere adverse: cea care sustine candidatura la functia de deputat a lui Farfuridi si tabara lui Nae Catavencu a intelectualilor de la redactia ziarului „Racnetul Carpatilor”. Discursul dramatic se contureaza insa pe conflictul comic generat de discrepanta dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para persoajele si ce sunt ele defapt in realitate. In constructia personajului Nae Catavencu se remarca un comic de intentie, rasul fiind starnit de diferenta dintre numeroasele titluri sociale ale personajului si vidul sau caracterial.

                Modalitatile de caracterizre sunt cele specifice textului dramatic. Portretul lui Nae Catavencu este realizat atat prin mijloace directe, cat si indirecte. Predomina insa cele din urma, caracterul personajului reiesind din gesturi, fapte, atitutdini sau relatia cu celelalte personaje. Prin intermediul dialogului personajul comunica si se comunica. De asemenea, numele si didascaliile devin, la nivel textual, alte mijloace de carcterizare ale personajului.

                Nu in ultimul rand, limbajul devine in opera lui Caragiale, o alta forma de carcaterizare a personajelor. Lipsa de cultura si de coerenta logica a lui Nae Catavencu se releva atat din utilizarea unor termeni improprii (ii numeste „capitalisti” pe locuitorii capitalei), cat si a unor enunturi fara sens „ industria romana este admirabila, sublima am putea spune, dar lipseste cu desavarsire” sau „ dupa lupte seculare care au durat 30 de ani”.

                Sunt de parere ca, prin comedia „O scrisoare pierduta”,  I.L. Caragiale ironizeaza imaginea societatii politice a vremii sale, o societate lipsita de principii morale.

                Am in vedere, cand afirm aceasta realizarea unor tipologii de personaje, dintre care cel mai semnificativ pare sa fie Nae Catavencu. Acesta oglindeste demagogia unei clase politice, pentru care interesul central este cel individual. Cu toate ca afirma ca-si doreste progresul tarii, Catavencu are o singura dorinta: aceea de a parveni.

                In concluzie, prin personajele creeate spectatorul comediei „O scrisoare pierduta” are accest la imagineaza si la mentalitatea unei epoci, a carei problematica pare sa fie una actuala.

O scrisoare pierduta – Particularitatile unei comedii

I.L. Caragiale

                Se stie ca specia genului dramatic care are drept scop starnirea rasului, prin surpinderea unor moravuri sociale sau a unor tipologii umane se numeste comedie.

Conflictul comic principal consta in surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ceea ce sunt ele in realitate.

                Totodata, se cunoaste faptul ca finalul comediei este intotdeauna.

                „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale apartine, prin trasaturile sale definitorii, speciei literare comedia.

                In primul rand, opera dezvolta un conflict comic intre esenta si aparenta. Universul imaginat de I.L. Caragiale propune o comedie de moravuri, un adevart spectacol cu masti, in care personajele graviteaza in jurul unui singur principiu: folosul, castigul imediat. In acest sens personajele textului isi schimba permanent mastile, in functie de conjunctura. Ele se recomanda a fi adevarate personalitati ale lumii citadine, o lume educata si morala. In realitate insa, sub masca aparentei se ascunde adevarata esenta: o lume a vidului, a golului existential, niste personaje lipsite de consistenta morala.

                In aceeasi ordine de idei, ca orice alta comedie, „O scrisoare pierduta” propune un final fericit. Intregul discurs dramatic surprinde confruntarea dintre dou tabere politice adversare. Pierderea si gasirea repetata a scrisorii de amor produce o serie de rasturnari de situatie. Finalul aduce in prim-plan impacarea celor doua tabere politice si veselia generata de festivitatea de numire in fuctie a noului ales Agamemnon Dandanache.

                Conflictul principal al operei este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre cele doua tabere adverse. Conflictul secundar apare in ceea cel priveste pe Farfuridi care se simte tradat de prefect. Conflictul comic principal consta-n surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ceea ce sunt ele defapt in realitate. Personajele lui Caragiale sunt doar niste marionete, simple masti care se schimba in functie de interes.

                Cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Actiunea se petrece „ in capitala unui judet de munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surpinde tocmai intentionalitate actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, fapt remarcat de insusi Titu Maiorescu.

Spre deosebire de textul epic sau de cel liric, textul dramatic este structurat in tablouri, acte si scene. „O scrisoare pierduta” este o comedie in patru acte, fiecare cuprinzand un numar variabil de scene. Modul principal de expresie este dialogul, prin intermediul caruia personajele comunica si se comunica.

Originalitatea piesei este vizibila si la nivelul compozitiei. Tehnica utilizata este cea a amplificarii treptate a conflictului asemeni unui bulgar de zapada in rostogolire. Acumularea de conflicte se realizeaza prin intrarile repetate in scena ale cetateanului turmentat, prin schimbarea situatiei dintre cele doua tabere politice care, in final se impaca si participa la festivitatea de numire in functie a lui Agamemnon Dandanache.

Personajele operei „O scrisoare pierduta” alacatuiesc o adevarat galerie tipologica, menita sa starneasca rasul spectatorilor. Semnificativa, in acest sens, este relatia intre Nae Catavencu si Zaharia Trahanache. Relatia dintre cele doua personaje le pune in evidenta tipologia, adevarata trasatura dominanta de caracter. Astfel, Zaharia Trahanache intruchipeaza tipologia incornoratului, a politicianului ramolit. Nae Catavencu se inscrie in tipologia parvenitului si a demagogului. In  timp ce Trahanache are in spate o experienta politica, Nae Catavencu  este total lipsit de tact. Pentru el politica reprezinta un domeniu lipsit de logica. Fara a-si pune la punct un plan pentru dobandirea functiei de deputat, comportamentul lui Catavencu este dictata de instinctul de parvenire. Ba mai mult, in spatele mastii unui om capabil sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe ceilalti, se ascunde un individ total lipsit de pricepere. Zaharia Trahanache intuieste in adeversarul sau politic lipsa de tact si de esenta si de aceea cu un calm menit sa starneasca rasul, considera scrisoarea de amor o „ plastografie”.

Sunt de parere ca, la fel ca-n cazul lui Balzac, Caragiale isi imagineaza lumea ca o scena de teatru, ca pe o vasta comedie, dar, spre deosebire de scriitorul francez, dramaturgul roman nu-si propune prin opera sa o reflectare veridica, obiectiva a realitatii. Din potriva, Caragiale reda realitatea contemporana filtrand-o printr-un fin simt critic, recurgand la ironie si umor. Opera „O scrisoare pierduta” se incadreaza, astfel, in realismul critic, tocmai datorita atitudinii ironice a scriitorului fata de lume: „Simt enor si vaz monstruos”.

In concluzie, prin crearea acestor personaje caricaturale, prin realizarea unor situatii comice impinse pana la absurd, Caragiale deschide drumul spre treatul modern, anticipand teatrul absurdului cucltivat mai tarziu de Eugen Ionescu.

O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume

O scrisoare pierduta – Tema si viziunea despre lume

I.L. Caragiale

                Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea pe fundalul unor transformari in plan social, apare si se manifesta un nou curent literar, cunoscut sub numele de realism. Avand ca punct de plecare opera scriitorului francez Honore de Balzac, realismul apare ca o reactie impotriva fanteziei exacerbante a romanticilor, noul tip de literatura promovandu-si  „o oglindire completa a moravurilor sociale”. In plan autohton, estetica realista se poate observa in operele unor scriitori precum: Ioan Slavici, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Calinescu etc.

                Opera lui I.L. Caragiale, fie ca e vorba de schite, de nuvele sau de dramatizare, se revendica de la estetica realista. Reprezentativa, in acest sens, este comedia de moravuri si de caracter, „O scrisoare pierduta”, care tradeaza viziunea realista a scriitorului asupra lumii.

                In primul rand, lafel ca Balzac, Caragiale isi imagineaza lumea ca pe o vasta scena, ca pe un adevarat spectacol al mastilor. Dar, spre deosebire de scriitorul francez, dramaturgul roman nu creeaza prin comedia sa o literatura mimetica. Caragiale porneste de la realitatea vremii sale, pe care o reda in opera, printr-un fin simt critic, apeland la ironie. Asadar, „Oscrisoare pierduta” se incadreaza in realism, in varianta sa critica.

                In alta ordine de idei, caracterul realist al operei este vizibil si la nivelul temei abordate: moravurile sociale, surprinse in plan politic si-n planul vietii de familie.

                Pe de alta parte, literatura realista aduce in prim-plan personaje tip. Din acest punct de vedere, Caragiale creeaza in opera sa, o adevarat galerie tipologica de personaje. Astfel, Zaharia Trahanache intruchipeaza tipul incornoratului, Stefan Tipatescu este „junele prim”, Zoe este adulterina, dar si femeia cocheta, Ghita Pristanda este slugarnicul, Farfuridi, „prostul fudul”, in vreme ce Agamemnon Dandanache este „ prostul ticalos”.

                Nu in ultimul rand obiectivitatea specifica realismului este incalcata in comedia lui Caragiale de o viziune subiectiva asupra lumii. Atitudinea ironica se observa la nivelul tipurilor de comic: de moravuri si de caracter, de situatie, de nume si de limbaj.

                Asa cum am afirmat ceva mai sus, discursul dramatic al comediei „ O scrisoare pierduta” dezvolta tema moravurilor sociale atat in plan politic, cat si pe plan familial.

                Actiunea se petrece in jurul alegerilor pentru functia de deputat. Doua tabere i9si disputa lupta pentru puterea politica: tabara care-l sustine pe Farfuridii si cea care propune candidatura lui Nae Catavencu. Lumea politica infatisata de Caragiale sta sub semnul imoralitatii. Odata cu pierderea scrisorii de amor trimisa de catre prefectul Stefan Tipatescu amantei sale, Zoe Trahanache, linistea a parasit capitala judetului de munte, ingopand-o in trei categorii. O prima categorie este reprezentata de cei care, deposedati de scrisoare, traverseaza panica pierderii puterii. De cealalta parte se afla cei care, aflandu-se in posesia scrisorii, se iluzioneaza ca viitori oameni ai puterii, Nae Catavencu si reprezentantii redecatiei ziarului „Racnetul Carapatilor”. O pozitie de mijloc o ocupa Cetateanul turmentat care gaseste de doua ori scrisoarea, modificand astfel raporturile dintre candidati. Ca o lovitura de teatru, functia de deputat este ocpata, printr-o interventie de la centru de Agamemnon Dandanache, care a reusit sa o obtina printr-o forma de santaj.

                Situatia nu pare sa stea altfel nici in plan familial. Prin triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache – Zoe – Stefan Tipatescu, dramaturgul surprinde un altfel tip de familie, o familie speciala. Ca un adevarat vizionar, Caragiale prefigureaza destramarea familiei traditionale, anticipand familia moderna. In aceasta familie speciala, fiecare membru isi are rolul sau bine stabilit: Zaharia apare in ipostaza paternala, Stefan Tipatescu este mai mult decat un amant, este un iubit adevarat pentru Zoe. Femeia lupta din rasputeri ca scrisoare sa nu fie publicatal, tocmai pentru ca tine foarte mult la unitatea acestei familii speciale. Nu intamplator, Zaharia Trahanache accepta tacit aceasta relatie dintre sotia sa si cel mai bun prieten al sau.

                Conflictul principal al operei este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre cele doua tabere adverse. Conflictul secundar apare in ceea cel priveste pe Farfuridi care se simte tradat de prefect. Conflictul comic principal consta in surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para si ceea ce sunt ele, defapt in realitate. Personajele lui Caragiale sunt doar niste marionete, simple masti care se schimba in functie de interes. De aceea aceste personaje nu traverseaza un conflict interior.

                Cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Actiunea se petrece „ in capitala unui judet de munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surpinde tocmai intentionalitate actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, fapt remarcat de insusi Titu Maiorescu.

                Spre deosebire de textul epic sau de cel liric, textul dramatic este structurat in tablouri, acte si scene. „O scrisoare pierduta” este o comedie in patru acte, fiecare cuprinzand un numar variabil de scene. Modul principal de expresie este dialogul, prin intermediul caruia personajele comunica.

                Originalitatea piesei este vizibila si la nivelul compozitiei. Tehnica utilizata este cea a amplificarii treptate a conflictului asemeni unui bulgar de zapada in rostogolire. Acumularea de conflicte se realizeaza prin intrarile repetate in scena ale cetateanului turmentat, prin schimbarea situatiei dintre cele doua tabere politice care, in final se impaca si participa la festivitatea de numire in functie a lui Agamemnon Dandanache.

                Sunt de parere ca „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale reflecta viziunea realist-cristica a scriitorului asupra lumii.

                Am in vedere, cand afirm aceasta, faptul ca scriitorul nu si-a propus realizarea unei literaturi mimetice. El porneste de la realitatea vremii pe care o transpune in opera, apeland la ironie. Lumea infatisata de Caragiale este „ o lume, lume”, un adevarat spectacol al mastilor, cu personaje lipsite de consistenta interioara, pentru care singurul lucru care conteaza in aceasta existenta este folosul, castigul imediat. Discrepanta dintre esenta si aparenta creeaza un comic de o savoare aparte.

                In concluzie, comedia lui Caragiale prezinta o lume iesita din tatani, o societate destructurata. Prin situatiile comice, impinse pana la absurd Caragiale deschide drumul spre dramaturgia moderna a secolului XX, reprezentata de Eugen Ionescu.